Un ”tunel” de 226 de metri din masivul Ceahlău ascunde un ghețar care se topește

Printre legendele țesute în jurul muntelui Ceahlău, cele despre ”tunelurile” secrete sunt absolut fascinante. În privința unuia dintre ele, lung de 226 de metri, distanța dintre mit și realitate a fost risipită de o cercetare cât s-a putut de minuțioasă, făcută de geologi de la Iași, sprijiniți de Administrația Parcului Național Ceahlău. În masiv există un ghețar activ, ale cărui dimensiuni au scăzut dramatic în ultimii 40 de ani, iar toată dantelăria de cristale și impresionantele stalactite și stalagmite au dispărut deja. Podeaua camerei cu gheață, care arăta ca un patinoar înainte de spectacol, a devenit acum o creastă periculoasă pe care omul poate păși ”ca pe sârmă”.

Rezultatele studiului făcut de Asociația Amessas (fosta Asociație de arte marțiale Nippon) au fost prezentate, în fața angajaților Administrației Parcului Național Ceahlău și a invitaților, de inginerul geolog Cătălin Ungureanu și fizicianul Daniel Țîmpu, în ziua de 18 octombrie, la Pensiunea Vânătorul, din Durău.

Cătălin Ungureanu, care a intrat prima dată în avenul mare din Detunate în 1983, cu un grup de colegi: ”Am rămas cu un dor de foarte multă vreme, când eram studenți, și am făcut o hartă din memorie, din amintiri. Am apucat să transmitem ceva și către Institutul de Speologie de la București și, peste ani, am constatat că nu există o hartă adusă la zi. Nici prea multe informații despre aven nu existau. Iar noi, fiind foarte îndrăgostiți de munte, de aventură, de activități în natură, ne-am gândit să încercăm proiectul ăsta. Proiectul a demarat în 2017, cu efortul nostru, care a însemnat cam două, trei ture pe an și iată că într-un final am adunat rezultatele muncii noastre,  la un mod suficient de detaliat. Ar mai fi de muncă probabil încă 10 ani de acum încolo ca să-l facem la un nivel de detaliu foarte exact. Avenul mare din Detunate se află la altitudinea de 1648 de metri, se prezintă ca o mare fisură orientată de la nord-vest, la sud-est și este definit, tehnic vorbind, ca un aven de tracțiune gravitațională. Este vorba de fisuri și fracturi, care s-au lărgit, partea din aval fiind atrasă datorită greutății”.

În fața unor imagini de calitatea maximă posibilă cu aparatele foto din 1983, geologul a explicat cum el și colegii lui de atunci au făcut ancoraje la gura avenului și au coborât în rapel, cum s-au strecurat, cum au coborât pe ghețar și cum au ”alunecat” pe el cu genunchii.

”Nu ne-am permis să intrăm chiar în toate cotloanele”, a continuat Cătălin Ungureanu. ”După coborârea liberă verticală de 45,06 metri, am făcut alta, în rapel, două trepte, undeva la 7,50 metri, acolo sunt bătute  două pitoane. Mai departe, intrăm într-o sală plină de prăbușiri mari, care face trecerea către camera cu gheață. Cândva în zona aceea exista un prim tobogan de gheață, era o cascadă de gheață, rapelul se făcea primii pași normali, după aia cu genunchii pe gheață, 16 metri, că nu aveai cum să stai altfel, până se ajungea la nivelul inferior. Coborând pe acel minunat rapel de 16 metri se ajunge în camera cu gheață. Ghețarul este activ, din păcate topirea este foarte accentuată, am descoperit cu mare surprindere faptul că între pereți și gheață s-au creat niște spații, hai să spunem crevase, suficient de largi, între 40 și 80 de centimetri. Privind în jos, te strânge în spate. Din camera cu gheață am coborât încă 3 metri și ar mai fi continuat, ca urmare este foarte greu de estimat adâncimea până la care coboară gheața. Cert este că față de anul reper 1983, s-a topit în proporție de 40 spre 50%”.

Câteva date tehnice din studiu: lungimea totală a galeriilor parcurse sau măsurate este de 226,51 metri; extensia avenului, care înseamnă distanța în plan orizontal între punctele sale cele mai îndepărtate este de 96,14 metri, iar denivelările care se măsoară față de stația de unde s-a pornit (adică gura avenului) sunt: 1,56 metri (cea pozitivă) și minus 83,52 metri (cea negativă).

După ce ambii vorbitori au precizat că au avut sprijinul Administrației Parcului Național Ceahlău de fiecare dată când au venit de la Iași să coboare în aven, Cătălin Ungureanu a descris una din primele ”întâlniri” cu ghețarul: ”Când intrai în camera cu gheață, prima dată te izbea icebergul  translucid, care avea diverse nuanțe, în funcție de luminile pe care le dădeai și te poți juca cu aparatul foto în foarte multe moduri. Noi nu prea am avut timp să facem poze artistice pe de o parte, iar pe de altă parte cu tristețe vă spun că, în 2003, era o dantelărie de țurțuri, de cristale ,era cu totul altceva, era o feerie. Podeaua era toată dreaptă, era ca patinoarul, era gheață lucie. Acum e plină de prăbușiri și pietroaie, nu mai poate fi numită podea că de fapt e o creastă rămasă după topiri și erodări, se tot topește, se adâncește și trebuie să calci pe acea creastă ca și cum ai merge pe sârmă. Trebuie să fii asigurat, că altfel e foarte ușor să o iei la vale”.La rândul său, Daniel Țîmpu a povestit despre fabuloasele stalactite, care nu mai există, din păcate: ”Eu am intrat prima dată în aven în 2003. Aveam o cameră video, și aia împrumutată și n-aveam grijă de siguranța mea, cât aveam grijă de cameră. Era iarna, când totul era înghețat și înainte de camera cu gheață erau cele mai mari stalactite și stalagmite, de le-am văzut vreodată, erau unele care depășeau 3 metri, incredibile. În tura aceea am făcut și măsurători de temperatură. Aveam termometru cu laser și măsuram și la intrare, și la ieșire să vedem diferențele. La un moment dat, am rugat colegii să stingă toate frontoanele și am pus laserul pe stalactite și stalagmite. Îmi pare rău că a rămas numai în memoria noastră și în suflet acel episod. N-am avut sculele video necesare să putem arăta spectacolul de lumini de laser în stalactitele uriașe. Ne-am dus mai departe în camera cu gheață, o gheață pură, din apă filtrată de 80 de metri de stâncă și totul era ca în vis. La ultimele ture când ne-am apucat să facem avenul am găsit numai pietre care s-au desprins și au ajuns jos, camera cu gheață este numai praf și stâncă. Aș ruga pe domnii care au responsabilități la nivel de administrație, de salvamont, de rangeri să fie foarte vigilenți. Noi am fost în multe situații dificile și pe Elbrus, unde este frumos, dar numărul de morți este între 15 și 25 pe an, iar acum câțiva ani a fost vârful- 50 de morți în același an. Nici acolo nu e de glumă, dar cu avenul chiar nu e de glumă! Pe una din poze aveam un pietroi uriaș care acum nu mai este. Dacă atunci când te miști pe acolo îți vine în cap, Dumnezeu cu mila! Domnii de la Salvamont pot folosi tot felul de date de la noi dar Doamne ferește să fie nevoie! Din câte știu în țară sunt doar câteva echipe speo instruite să scoată oameni din subteran. Nu știu ce are Moldova. Principala concluzie este să nu se aventureze nimeni acolo, că vin cu adidași și blugi și vor să facă avenul. Ceahlăul ascunde atâtea chestii foarte frumoase, nu numai avenul. La intrarea 2, zona împrejmuitoare pare că este din filmele acelea chinezești cu munți suspendați. Este fantastică zona: verticalizare și niște platforme extraordinare. Sunt multe zone foarte, foarte frumoase, care ar trebui investigate, măcar să se știe. Dacă tot am făcut un aven poate mai încercăm și altele. Sunt convins că dacă am avut o colaborare foarte bună la această activitate, în continuare ar putea fi foarte bună între Asociația Amessas, Parcul Național, rangeri și salvamontiști. Am mai discutat cu domnii de la Salvamont, ei circulă pe tot muntele, știu toate coclaurile, toate găurile, bineînțeles că o colaborare cu ei ar fi la modul ”uite o gaură în care n-a intrat nimeni, s-ar putea să aibă 15 metri, dar dacă are 75?”. Încă nu sunt explorate. Ei știu gaura, o bucățică au intrat, dar mai departe nu s-au dus, nu pot aprecia în niciun fel cât e de mare. Avem avenul pe care l-au numit ”Gura Dracului”, poate ar merita să știm ce este acolo”.

În final, cei doi specialiști au opinat că topirea gheții din aven se datorează aerului cald care pătrunde în interior prin crăpăturile din partea inferioară (s-au găsit înăuntru urme de viezuri și ei sigur au intrat pe altundeva, nu pe gurile care permit doar accesul în rapel). Evident, verile caniculare și iernile fără zăpadă au avut o contribuție decisivă la topirea ghețarului. Și dacă în 1983, temperatura din interior era de minus 2-4 grade, la ultimele măsurători făcute în timpul studiului temperaturile erau de zero grade numai deasupra a ceea ce a mai rămas din ghețar, în rest, temperaturi pozitive.

Povestea descoperirilor uimitoare din Ceahlău nu se va încheia cu acest studiu. Cătălin Gavrilescu, directorul Administrației PNC așa și-a propus: ”Acesta e un proiect care a început acum 5 ani aproape și demult am ținut să facem această prezentare, voiam s-o leg cu o ședință a Consiliului Științific, dar nu s-a putut. E un proiect care va continua, nu se oprește aici și sperăm să putem contribui, inclusiv financiar, la descoperirea altor părți neștiute ale muntelui”.

Cristina Mircea