Octav Chelaru, pietean, absolvent de informatică, regizor autodidact, cu cinci scurtmetraje scrise și regizate de el, lansează la Piatra-Neamț primul lungmetraj Balaur, inspirat din cazul real al profesoarei de religie, soție de preot, care începe o relație cu un elev de-al ei. De la premiera mondială, care a fost la Salonic toamna trecută, până la proiecțiile din India și premiera națională de la Cluj, fără niciun loc liber în sală, filmul a avut cronici foarte bune în reviste prestigioase. În seara aceasta (9 septembrie) la ora 19, va fi lansarea la Cinema Mon Amour Piatra-Neamț.
– De unde această pasiune pentru film?
– Mi-a fost insuflată de tatăl meu și de multele filme pe care le-am văzut împreună cu el la televizor, la video, pe DVD-uri. Și-a dorit mereu să aibă pe cineva cu care să vadă filme și m-a învățat să citesc de foarte mic, de la 4 ani, ca să mă pot uita la filme cu el.
– Regizor autodidact și absolvent de informatică, și colegiu, și facultate.
– 100% autodidact, având în vedere că la UNATC unde am încercat să intru, în 2010, nu am fost admis și apoi am luat-o așa ca pe o provocare și am învățat singur. La Colegiul de Informatică sunt niște profesori de ispravă, am avut sprijin și în dirigintele meu Ciprian Neța, și în directoarea colegiului, doamna Daniela Neamțu, care mi-a și dat foarte multe cărți de film. A sprijit înclinația asta, chiar dacă eram într-un liceu unde se făceau 12 ore de informatică pe săptămână. Este important ca sistemul educațional să observe de la distanță dezvoltarea tinerilor, nu să-i crească așa ca pe niște copaci altoiți, doar într-o singură direcție.
– Tema acestui film este inspirată din acel caz real al profesoarei de la Piatra-Neamț.
– Da. Punctul de plecare este acel caz al profesoarei de la Seminarul Teologic. Dar a fost doar un punct de plecare, nicio clipă nu am mers să discut cu apropiați ai acestor oameni, pentru că m-am gândit că tragedia prin care ei trec este incomensurabilă și n-aș putea să fac bine întrebând sau scormonind. Cu alte cuvinte, ficțiunea începe și se termină odată cu filmul, este imaginația mea și este investigația mea subiectivă, inspirată din fapte reale, dar nu reproducerea unor fapte reale. Adică eu mi-am permis, atât cât permite și ficțiunea și limitele unui film, să investighez lucruri care mă interesau pe mine.
– Eu nu știu cum se derulează acțiunea în film și nici nu știu cum se încheie.
– Este vorba despre o profesoară de religie de liceu, și preoteasă, care duce o viață destul de închistată și nu are nici foarte multe pârghii să-și exprime sentimentele și dorințele, și se încurcă cu un elev de-al ei, venit din străinătate, un elev special din toate punctele de vedere. Apoi, de-a lungul filmului, vedem mecanica acestei aventuri și urmările ei, dintre cele mai nefericite.
– Ești un tânăr care a performat în științele exacte – matematică și informatică, nu a reușit la facultatea pe care voia să o urmeze și a ales să învețe singur regie. Ce trebuie să aibă omul înlăuntrul lui ca să nu renunțe?
– Cred că sunt anumite calități pe care le dobândim de la oamenii din jur, de la rude și de la profesori și nu putem vorbi foarte clar despre ele sau nu le putem menționa în cuvinte. Eu am fost mereu un om determinat, care nu prea acceptă ”Nu”. Am considerat, atunci când am picat la film, că mi s-a închis o ușă în față, dar imediat m-am repliat și am căutat o intrare pe geam, pe sub ușă, prin altă parte. Aș spune că această determinare este vitală și eu sunt unul dintre norocoșii care și-a găsit scopul încă din tinerețe, din clasa a X-a, a XI-a știam că meseria asta de regizor este cam ceea ce-mi doresc. Niciodată nu iau pauze, sunt foarte exigent cu mine, nu prea accept laude, nu prea accept căi ușoare, mereu când apare o cale ușoară sau ceva care pare simplu, știu că există un cost ascuns. Pe care încerc să-l identific.
– Reușești?
– Da. De exemplu, privesc orice laudă cu circumspecție și încerc să văd care sunt conotațiile ascunse. Mintea umană are tendința de a fi leneșă și în momentul în care ești lăudat două, trei procente din mintea ta deja s-au dus la somn. Eu prefer ca oamenii să mă critice sau să mă pună în încurcătură sau să mă certe, decât să mă laude.
– Preferințe împotriva principiilor celebrității. În general actorii, regizorii, scenariștii își doresc să fie lăudați, apreciați, aplaudați.
– Este o meserie cu destulă expunere publică, nu la fel de mare ca a actorilor, și aș spune că de aici se consideră o necesitate expunerea. Dacă nu apari, nu ești prezent, se poate numi că ai eșuat Eu nu cuantific aparițiile și nici nu cred că suntem într-o societate care a încorporat ideea de faimă sau de celebritate. Suntem într-o societate post-tranziție în care cei mai faimoși oameni nu sunt modelele pe care le vrem pentru copiii noștri, cei mai bogați oameni nu sunt din familii capitaliste cu tradiție și cu eleganță, iar cei mai citați sau menționați oameni în jurnalele de știri sunt cei pe care vrem să-i vedem cel mai puțin.
– Filmul a fost făcut la Râmnicu Vâlcea în 28 de zile de filmare. Cât de greu a fost să găsești actorii?
– A fost o aventură. La casting am devenit regizorul filmului și am început să uit de scenariu, de schematismul lui, de replici și să intru în producția concretă. Și am vrut să văd foarte mulți actori, pentru ca textul scris de mine să fie citit în diverse feluri, cu diverse accente, cu diverse tipologii. După ce am văzut tot ce se putea, am găsit ceea ce căutam în Mălina Manovici, Alexandru Papadopol și Sergiu Smerea care, dincolo de faptul că erau cei mai potriviți pentru rol, mi-au dat și încrederea că sunt oamenii cu care aș vrea să plec la drum.
– Care este părerea ta despre evoluția filmului românesc din 1989 încoace? Presupun că ai urmărit-o atent.
– În anii 2000, când s-au luat primele premii, a început să facă vâlvă filmul românesc. Și încă nu erau alte moduri de a vedea filme în afara cinematografului. Dar cred că s-au luat o serie de decizii greșite de către oamenii care fac film. Acel succes imens a creat un soi de autosuficiență oamenilor care fac film și s-au îndepărtat voit de public. Festivalurile și critica internațională au primat în alegerile lor estetice sau de subiect și s-a creat așa un fel de poveste în care românii nu vin la filme românești, iar regizorii români nu fac filme pentru români, pentru că-i desconsideră mai mult sau mai puțin. Eu îmi doresc să fac filme pentru public. Am văzut toate genurile și toate tipurile de film și mi-ar plăcea ca un film să fie văzut într-o sală vie, oamenii să aibă păreri cât mai diverse și să se bucure, și să se enerveze, și să se emoționeze. Momentan, filmul românesc e văzut de câțiva oameni și e o situație bizară, cred că e nevoie de o schimbare.
A consemnat Cristina Mircea
