Timp de 3 zile, Poiana lui Vasile cel Mare din Grințieș a fost un spațiu al buciumului, al baltagului, al iei și al bundiței, al poveștilor haiducești, rostite sau cântate, al ceaunului clocotind deasupra focului de lemne, al bucuriei, al României frumoase. A șasea ediție a Festivalului Haiducilor a adus laolaltă nu doar localnici și nemțeni, ci și oameni din Iași, Bacău, Harghita, Suceava sau București, care s-au bucurat de muzică, de concursuri, de atmosferă și, în special, de copiii care purtau, cu mândrie și respect, costumele cusute de bunicile sau străbunicile lor.
”Port ie, tricolor, bundiță, bârneț, catrință și poale, iar în picioare am opinci și colțuni”, și-a descris costumul o fetiță de câțiva anișori privind spre prezentatorul festivalului (Gheorghe Filip), care a definit-o drept ”o comoară îmbrăcată într-o comoară, aceea a portului național”.
”Avem opininci legate cu nojițe, ițari, cămeși cusute cu roșu și negru ca în Pipirig, pentru că de acolo venim, avem brâuri care leagă cămașa – dacă sunt tricolore se leagă mereu cu albastru în sus, pălării cu pene și trăistuțe”, a continuat un băiețel îmbrăcat la fel ca fratele lui.
Concursurile, nu doar cel de costume populare, nu au arătat deloc ca niște competiții. Au fost ocazia – apreciată de toată lumea – de a prezenta folclor autentic și tradiții care ne definesc și de a crea atmosfera aceea de apropiere între oameni, pe care merită s-o trăiești și s-o povestești.
George Sărluceanu: ”Eu am locuit în Grințieș aproape 10 ani și știu festivalul ăsta de la prima ediție. Am participat la organizarea celorlalte ediții, anul acesta am organizat Water Fest la Ceahlău. Festivalul este un lucru excepțional pentru zonă. Daniel Dieaconu, împreună cu primăria, a încercat să țină tradițiile la un nivel înalt de conștientizare, legându-se de poveștile cu haiducii. Mă bucur că reușește să țină festivalul în picioare și când am urcat pe scenă i-am rugat pe toți cei care pot să ajute, să-l ajute fără rezerve pentru că, până la urmă, tradițiile trebuie menținute. Fără tradiții nu mai suntem nimic. Iar Daniel a reușit să pună povestea asta cu haiducii în scenă, ceea ce este spectaculos. A plecat de la teatru folcloric și a reușit să activeze oameni din București, care au promovat festivalul și ăsta a fost un lucru extraordinar. În toată povestea asta trebuie să-l amintesc și pe fostul primar Vasile Alexandroaia. Eram prieteni foarte buni, iar lucrurile astea s-au pus la punct între prieteni și noi i-am acordat lui Daniel tot sprijinul pe care puteam să i-l acordăm, din toate punctele de vedere. Pe vremea când locuiam aici, au fost câteva ediții care s-au ținut de Sfântul Ilie, a plouat foarte tare, s-a rupt drumul și noi toți făceam parte din echipa de intervenție. Festivalul trebuie să continue, asta este ideea. Scopul nostru, al Asociației Green Ties, este să promovăm festivalul în afara localității Grințieș. Am adus oameni din București și pentru ei a fost senzațional de spectaculos, ei nici nu știau că există asemenea păduri și nici că există un eveniment într-o pădure. Dacă ar fi să descriu festivalul în două cuvinte, ele sunt tradițional și excepțional”.
Printre oamenii din ”culisele” festivalului l-am întâlnit pe Nistor Bucătaru. El se ocupă, în fiecare an, de mâncarea pentru invitați. Este de loc din Poiana Teiului, dar mulți ani a lucrat în Grințieș: ”Prima dată, am făcut mâncare la un restaurant, vreo 2 ani. Profesorii, după ce terminau orele, veneau pe la mine. Erau încântați de mâncare și, după un timp, m-au chemat la internatul școlii. Am lucrat acolo cu copiii 7 ani, până s-a închis internatul. Am fost cu ei în expediții pe toți munții, de la Rarău, până în Bucegi. Pe urmă, m-am mutat la Compania Națională a Uraniului, găteam pentru mineri, aveam 800 de oameni pe zi la masă. Le făceam tot felul de mâncăruri și toți îmi ziceau ”Sărut mâna pentru masă!”. Așa ceva nu se mai întâmplase cu niciun bucătar, dar să arunce cu farfuria după ei, da. Am făcut școală în Ministerul de Interne, la Fălticeni și acolo era o severitate foarte mare, iar colonelul mi-a spus că mi-ar sta bine bucătar. Mama mea râdea când a auzit. Și a venit în vizită când lucram la internatul școlii, să vadă ce fel de mâncare fac și mi-a spus că ea nu poate face așa ceva. Sunt bucătar de 50 de ani. Am ieșit la pensie de la Crucea, Suceava, că aici s-a închis mina și m-am mutat acolo. Aveam câte 15 doamne care lucrau cu mine pe schimb, făceam mâncare pentru 1500 de oameni pe zi. La festival am venit în fiecare an și în fiecare an mi-a plăcut. Sunt oameni buni la Grințieș, eu în 50 de ani nu m-am certat niciodată cu nimeni absolut”.
Oamenii buni prezenți la festival au gustat nu doar din fripturile pregătite de Nistor Bucătaru, ci și din balmușul excelent preparat sub ochii lor. Indiferent de preferințele culinare, toți au stat cu ochii spre scenă să nu piardă niciun cântec, niciun concurs, niciun vers, nicio poveste. Povești s-au spus, de altfel, și de pe margine. Constantin Ceapă, omul cu buciumul, a venit la festival cu caii lui gătiți de sărbătoare și înhămați la o căruță acoperită cu cergi și adaptată pentru eveniment. A învățat să cânte din bucium la oi.
”Eram copil când m-au trimis la stână, copiii munceau nu stăteau pe Facebook ca acuma. Ciobanii puneau ardei iute pe muștiuc, dar eu luam buciumul îl curățam și mă suiam pe deal, deasupra lor, și cântam. Am fost în Banda lui Bujor, era frumos, mai sunt vreo două filmulețe pe youtube din 2009 și din 2013. Cămașa pe care o port e cusută de Paraschiva lui Ceapă, bica mea. La festival o îmbrac. Dacă se ține domul profesor Dieaconu, om care are ceva în el, s-a menține festivalul an de an. Și bine ar fi!”.
Daniel Dieaconu, inițiatorul și organizatorul părții artistice a festivalului, alerga între scenă, invitații care plecau și cei care abia soseau. Abia l-am prins pentru câteva cuvinte: ”Festivalul se concentrează pe copii, pe tinere talente și, în mare, ne-am îndeplinit obiectivul. Lumea că a vrut, că n-a vrut a trebuit să stea să-i asculte, să-i aplaude, să-i încurajeze și asta înseamnă că ne-am făcut treaba”. Cât despre mulțimea de musafiri veniți din alte județene, atrași de festival, profesorul Daniel Dieaconu a spus modest: ”Îmi place când merg printre oameni și nu-i cunosc pentru că nu sunt reprezentanții comunității locale”.
Cristina Mircea
