Este o bucurie de om. Mamă pentru un copil acasă și pentru sute de copii la serviciu. Și discutăm despre ”altfel” de copii, respinși deseori de proprii părinți, respinși uneori și de comunitate. Ea îi iubește, îi îmbrățișează, le șterge lacrimile, le conduce pașii. Și cea mai mare împlinire este să vadă că niciunul nu ajunge pe străzi, după ce împlinește 18 ani, ci reușește să aibă un loc de muncă și să fie pe picioarele lui.
Liliana Apachiței s-a născut în 1967 în comuna Blăgești, județul Bacău, un loc pitoresc, unde au venit pe lume și părinții ei. Meseria tatălui, care a fost sondor, a determinat familia să-l urmeze la Moinești. Apoi, Liliana a venit la Piatra-Neamț, unde era stabilit fratele ei, a învățat în clasa a VIII-a la Școala nr. 6 (Liceul cu Program Sportiv de acum), după care a urmat cursurile Liceului Energetic (actualul Colegiu Național de Informatică). A ales Facultatea de textile-pielărie, fără să știe foarte multe despre profesia de inginer textilist, și a făcut parte din prima promoție care a primit repartiție la Fabrica de postav Buhuși, dar nimeni n-a fost angajat. S-a reorientat rapid spre învățământ.
mostbet mostbet az mostbet mostbet az mostbet pin up mostbet mostbet”Am predat limba română la Școala Săvinești și chiar am avut copii cu rezultate frumoase la olimpiadă. În al doilea an am devenit titulară pe post și parcă începuse să-mi placă învățământul. Era director domnul Gheorghiu și dumnealui m-a îndemnat să dau definitivatul, chiar îi sunt recunoscătoare, a contat foarte mult acel impuls. Am fost profesor suplinitor până în 1997, când a apărut un post la Școala Specială Ștefan cel Mare, despre care nu știam absolut nimic. Am dat concurs și am luat. Mi-a plăcut colectivul, naveta nu era grea și, treptat, am început să simt că aici este a doua mea familie. În 1999, a ieșit doamna directoare la pensie și am fost propusă interimar, până se organizează concursul. Era tânără, mi-am zis să încerc, și iată că am rămas directoare până acum. Cred că aș lua-o oricând de la capăt pentru copiii ăștia, mi-s dragi și dacă le oferi dragoste, dragoste primești”.
”Reușim să angajăm copiii, cu sprijinul a mulți factori. Îi ducem la bursa locurilor de muncă, avem mulți agenți economici cu care colaborăm, ne ajută DGASPC Neamț, ne ajută Consiliul Județean. În anii trecuți rămâneam cu câte 20 de absolvenți în școală, acum nu mai avem niciunul. Reușim să-i plasăm pe toți, cam 30 pe an. Avem angajați la brutării, la piscine, la societăți care fac curățenie la blocuri. Ținem în continuare legătura cu ei, unora le-am botezat copiii, suntem ca o mare familie. Misiunea nostră nu e ușoară și nici simplă, dar atât timp cât avem pace, armonie și bună înțelegere, iar copiii sunt sănătoși, putem face orice. Mă bucură că suntem toți uniți și că eforturile noastre au un deznodământ important: nu ajungem în situația de a ne vedea absolvenții în stradă. E minunat când obțin un loc de muncă și sunt pe picioarele lor. Iar pentru această reușită, colaborăm foarte bine și cu instituțiile de pe plan local (poliția, primăria, biserica, organizăm activități comune și încercăm să determinăm comunitatea să-i accepte pe copii așa cum sunt. Iar eu cred că fiecare copil are un îngeraș păzitor care-l veghează și-l trimite în locul în care trebuie să ajungă”.
Atmosfera din Școala Profesională Specială Ștefan cel Mare e caldă, iar angajații au un aer senin și optimist. Toți se bucură pentru fiecare reușită, toți contribuie pentru ca un gând să devină faptă. Și asta se vede și în felul în care arată absolut toate clădirile și curtea, și în atitudinea elevilor pentru care este firesc să-și îmbrățișeze profesorii și să le spună orice îi nemulțumește, îi doare sau îi bucură.
”Fiecare dirigintă e mămică pentru copiii din clasa ei, se implică și-și pune amprenta pe sufletul acestor copii. În fiecare zi, în fiecare lună, în fiecare an, colegii mei sunt părinți în această școală. Cu fiecare serie, de când o preiau și până la absolvire. Și ce festivități de premiere extraordinare am avut, diriginții au organizat foarte frumos plecarea absolvenților”.
”Îi mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru familia mea, pentru tot ce îmi trimite, și pentru oamenii minunați pe care îi întâlnesc. Îmi place frumusețea interioară a oamenilor și la fiecare văd lucrurile bune. Îmi place fiecare persoană din familia de la școală, pentru că fiecare își face munca cu dăruire. Îi respect și îi prețuiesc pe toți și pe fiecare în parte. Iar pentru mine, îmi place să citesc, să merg în excursii, să înot și să văd locuri pe care nu le-am văzut. Nici în concediu n-am stare, vreau să umblu, să văd, să cunosc, dar să înot îmi place extraordinar de mult. Soțul meu mai glumește când scap la apă și-mi spune să fiu atentă, să nu trec granița. Sunt un om fericit. Nu urăsc pe nimeni, nu pot și nici nu vreau, nu am niciun regret și toată viața am luat lucrurile așa cum au venit. Dacă au fost și bune, și rele, înseamnă că așa a trebuit să fie”.
Cristina Mircea
