Situat într-un cadru natural de excepție, cu peisaje absolut fabuloase, satul Trei Fântâni este genul de așezare în care viața oamenilor este curată și simplă, dar aspră. Iar povestea locului – complet atipică. Satul, așezat la poalele munților Hășmaș, în punctul în care se ”întâlnesc” 3 județe (Neamț, Harghita și Bacău), ține de comuna Dămuc, dar majoritatea localnicilor plătesc impozitele și votează în comuna Lunca de Jos, județul Harghita. Drumurile sunt toate de pământ, unele atât de stricate încât doar mașinile de teren reușesc să le parcurgă. Școala românească e abandonată de mai bine de 20 de ani, există două biserici, dar niciun preot, iar la capătul satului – o păstrăvărie construită parțial cu fonduri europene de una din firmele celebrului Ginel. Șantierul e abandonat.
La Trei Fântâni se poate ajunge prin Lacul Roșu, dar sunt și două drumuri dinspre Dămuc, unul mai lung, prin pădure, cu porțiuni dificile din cauza gropilor și a denivelărilor. L-am ales întâmplător și l-am parcurs cu emoții. La intrarea în sat am întâlnit un bărbat care ne-a recomandat să mergem prima dată la ”izbuc” – un loc în care poți vedea cum izvorăște apa din stânca muntelui. Nu se poate ajunge cu mașina la izvor, dar este foarte puțin de mers pe jos, pe o cărare de la poala pădurii, pe marginea căreia încă mai sunt fragi. Izvorul e curat, iar oamenii care vin să-l vadă sau să ia apă, au la îndemână o punte din lemn
Apa care pleacă din munte desparte satul în două: pe o parte stau ceangăii, iar pe partea cealaltă locuiesc românii – puțini, doar 6 familii. În zi de sărbătoare, satul e învăluit de liniște. Puțini oameni pe ulițe și, printre ei, și mai puțini care vorbesc românește. La poarta unei gospodării cu o curte plină de flori, leagăne și ornamente colorate, iese un bărbat dornic să știe pe cine căutăm. Are 61 de ani, s-a născut în sat și aici a trăit toată viața. E mândru de frumusețea locului, dar are nemulțumirile lui: ”Viața e cam grea. Locuri de muncă nu, bani nu, drumurile sunt foarte rele și câte altele n-ar trebui, dar nu știu cum o să fie. Suntem cam departe, între munți și avem mai mult frig. Din mai începe să fie mai bunișor timpul, dar în septembrie deja facem foc. Semnal nu-i și nici telefonul fix nu prea merge. Dacă e urgență, dăm telefon cu greu și vine salvarea, dar durează vreo oră, două până ajunge. Care au mașini, ăștia mai bogați se descurcă, noi n-avem. Ne-am învățat așa, dar tinerii nu mai stau aici, sunt plecați toți. Băiatul meu e plecat de 18 ani la Ungaria. Este grădiniță, este și școală până în clasa a IV-a în sat, pe urmă copiii merg la Lunca de Jos sau la Gheorgheni să învețe. Îi duce un autobuz de la Caritas. Pentru noi nu este transport. Când mergem la Gheorgheni sau la Piatra-Neamț după aprovizionare, cam o dată pe lună, mergem cu vecini, cu prieteni, care cum putem. Ne înțelegem între noi, nici nu suntem mulți, cam 60 de familii în tot satul. Eu sunt ceangău, am făcut școala românească 4 clase și cu atâta am rămas. Toată viața am crescut vite și am făcut caș. Am noroc de domnii din Piatra care au case pe aici, ei mă ajută să vând brânza la oraș. Dar mă tem că trebuie să vindem din vite, că nu avem fân îndeajuns, a fost secetă mare. E greu, nu ne lăudăm cu banii deloc. E frumos, toată lumea zice, dar dacă nu-i drumul bun, nici turiști nu vin. E cam slăbuță viața aici. Nu avem unde lucra. Acuma se face ceva unde a fost școala românească, cineva a construit ceva dar nu știu ce”.
În curtea școlii, lângă clădirea care a început să se prăbușească, sunt montate câteva containere noi. Ioan Voaideș, primarul de Dămuc, ne-a spus că terenul este concesionat de un domn de la Piatra-Neamț, care vrea să facă un fel de sat de vacanță.
Vizavi, peste apă, e școala în care învață acum copiii până în clasa a IV-a. Cu tot cu cei de la grădiniță nu sunt 20 la număr. Construcția e suplă și îngrijită, curtea e foarte curată și are un mic loc de joacă. Pe lângă gardul școlii este un drum care duce în deal, la biserică. O biserică simplă, catolică, probabil veche, dar modernizată cu tâmplărie PVC, fără niciun fel de anexe cu excepția a două toalete din lemn, în spatele curții, foarte curate. Slujbe se țin cam la două săptămâni, când vine câte un preot de la Lunca de Jos.
De la biserică am pornit spre singurul magazin din sat, situat în curtea proprietarului. Mărfuri puține, așezate cu grijă pe rafturi din lemn, navete cu bere și o ladă frigorifică pentru înghețată. Bărbatul care are ”afacerea” își pune, din reflex, o pungă de plastic drept mănușă și, în timp ce cântărește niște napolitane, povestește depre viața lui. S-a născut la Trei Fântâni și a vrut să plece, așa cum făceau toți tinerii, dar tatăl lui era bolnav și nu s-a îndurat să-și lase părinții fără ajutor. A rămas. Are soție, femeie tot din sat, și doi copii. Crește animale, pentru că magazinul nu-i aduce bani câți îi trebuie să susțină familia. Vinde ulei, bulion, câte o conservă și pâine numai lunea și doar pe bază de comandă. Vine o mașină de la Gheorgheni, care duce pâine în toată zona, până la Tașca. Omul e calm și tonic. Vorbește firesc despre lucrurile nefirești, care au intrat în obiceiurile locului: românii au domiciliul în comuna Dămuc, ceangăii în comuna Lunca, unde votează și plătesc impozitele. Așa sunt ”trecuți” în acte, dar firmele plătesc impozitele la Primăria Dămuc. Femeile nu prea știu românește, bărbații sunt cei care vorbesc ambele limbi și se pot descurca și la o primărie și la cealaltă, la nivel de conversație. În fond, de rezolvat ceva e greu tare. Copiii fac școală în limba maghiară ori la Lunca, ori la Gheorgheni dar mai ”rup” și românește. La fel ca mulți săteni, consideră că satul are un imens potențial turistic – vizibil, de altfel, pentru oricine ajunge la Trei Fântâni, dar drumurile sunt în continuare o problemă reluată, ca promisiune, din 4 în 4 ani.
De la magazin, unde se adunaseră încă 3 oameni la discuție, am plecat spre biserica ortodoxă, dincolo de apă. Nu este pod, trebuie să treci cu mașina prin pârâu, să urci dealul și să găsești un loc în care să parchezi, pe ulița îngustă. Apoi e iarăși de urcat spre biserică, după ce desfaci lanțul, prins cu un cui îndoit, care asigură poarta. Biserica mică, are instalație de sonorizare exterioară, un prăznicar alături și o magazie pentru lemne. Nu are paratrăsnet (cum are cea catolică) dar are un cimitir îngrijit și o toaletă la fel de curată (asta apropo de tentația de a cataloga satele izolate ca fiind departe de civilizație). Lăcașul este folosit mai mult drept capelă, slujbe se țin rar, la sărbătorile mari și la hram.
Peste gard, e o casă din lemn, nelocuită de mult timp. Sunt multe astfel de case în sat, rămase ale nimănui după ce bătrânii au fost mutați în deal, la cimitir.
Aproape de ieșirea din sat, spre Lacul Roșu – șantierul păstrăvăriei. Bazine din beton abandonate, baraca de organizare de șantier – încuiată, materiale nefolosite, inclusiv saci de ciment expirat, lăsate la voia întâmplării. Întreg perimetrul este răscolit. Nimeni nu știe de ce au fost sistate lucrările. Nici măcar primarul: ”E firma domnului Vlasie, a domnului Ginel. Deocamdată nu zice nimeni nimic și cam de un an de zile n-au mai lucrat acolo. Nu știu motivul, numai dacă putem să stăm de vorbă cu vreun reprezentant de-al lor, dar nu prea sunt deschiși la discuții”.
La mică distanță de șantierul abandonat, oamenii locului au făcut o fermă, care funcționează fără niciun proiect european. Țin vaci și oi în țarcuri, păzite de (mulți) câini, pe toate laturile, pentru că vine ursul. Muncesc de dimineață până seara, zi de zi, pentru a face caș și urdă din laptele unor animale care pasc pășuni neatinse de nicio substanță chimică și beau apă izvorâtă direct din stâncile muntelui. Și ei se plâng tot de drumuri. Primarul spune că rezolvă: ”Drumurile arată nu rău, ci foarte rău, știu. Avem în vedere chiar de mâine (n.r. 21 iulie) să trimitem acolo niște utilaje, că s-au exploatat din Hășmaș vreo 100.000 de metri cubi doborâturile de acum doi ani, și drumurile s-au stricat pentru că s-a transportat volum mare de masă lemnosă pe tot parcursul anului, dar încercăm să reparăm atâta cât se poate. Avem și un proiect pentru legătura dintre Dămuc și Trei Fântâni, depus pe Anghel Saligny, ni s-a promis finanțare, așteptăm să semnăm contractul. Și, între timp, încercăm să trecem locuitorii la comuna Dămuc, să plătească taxele la noi. Le-am comunicat că facem noi recensământul și ei s-au grăbit și s-au recenzat la Lunca de Jos. Sunt cam 120 de oameni în tot satul – cam 100 de ceangăi și numai vreo 20 de români care plătesc impozitele la Primăria Dămuc. Facem cadastru general, reprezentanții Primăriei Lunca de Jos sunt de acord să ne transmită datele din registrul agricol, dar oamenii încă sunt înverșunați pentru că au în cap chestia asta: trebuie să fie în acte cu ai lor, să aibă domiciliul în fostul imperiu. De generații sunt blocați pe ideea asta cu hotarul și nimeni n-a putut să rezolve problema”.
Cristina Mircea
