Spune despre ea că este ”o bătrânică fericită, care poartă și îndrăgește costumul popular”. Nu-și arată vârsta (mai are puțin până să împlinească 70 de ani), este senină, activă, pasionată de cusut și de țesut, și foarte talentată. A învățat să coasă din copilărie, mai întâi de la mama, apoi de la o profesoară extraordinară, s-a perfecționat la Școala populară de artă și meșteșuguri artistice București, pe care a urmat-o după ce a absolvit liceul, iar la rândul ei a învățat mulți copii și tineri cum se face o ie și cum se țese un covor.
- ”La târguri, satisfacția mea cea mai mare este când cineva trece și apreciază produsele”
”Am absolvit la Secția desen, creații și meșteșuguri artistice și am lucrat în cadrul UCECOM, cum era în anii tinereții mele. Inițial am țesut covoare, iar în perioada în care Liceul Ștefan cel Mare s-a transformat în liceu industrial am funcționat ca maistru instructor în cadrul liceului. După care am ieșit la pensie și am continuat să cos. Aș putea să spun că dintotdeauna cos. Am învățat, în primul rând, de la mama. Aveam 3 ani când am rămas orfană, mama mea mi-a fost și mamă, și tată, și m-a învățat tot ce știa ea”.
Maria Ungureanu s-a născut și a trăit toată viața în Târgu Neamț. Are acasă un mic atelier unde lucrează, împreună cu o echipă, din care face parte și un bărbat, ceva mai în vârstă – singurul care țese. Ea și fetele lucrează la cămășile românești, de la croit, desenat modelele (mai întâi pe hârtie milimetrică), cusut și încheiat. Timpul nu e niciodată destul și trebuie împărțit foarte bine între lucru, treburile gospodărești și participarea la târguri: ”La Piatra-Neamț sunt invitată permanent și de către doamna Florentina Buzenschi și de către doamna Carmen Nastasă, dar merg și la Iași, la Pașcani, la Suceava, mai mult prin Moldova. Nu-mi permit să mă duc mai departe, pentru că trebuie să fiu și acasă, dacă nu lucrăm, nu avem ce expune. Într-un an întreg nu lucrăm doar când sunt sărbători religioase, în rest – în fiecare zi. Și dacă vrem să plecăm într-un mic concediu sau să rezolvăm o problemă organizăm lucrurile în așa fel încât să rezolvăm și problema respectivă, dar și să și recuperăm timpul în care n-am lucrat”.
Ca și alți artiști populari, Maria Ungureanu crede că prețurile iilor din România sunt foarte mici. Manopera ar trebui să facă prețul, iar pentru un model complex se muncește două luni sau poate chiar trei la o singură ie.
”Sunt mai multe faze de lucru: croitul, scosul modelului, desenul (n-ai voie să greșești un punct), apoi cusutul propriu zis și încheiatul, și modelul de la gât, făcut cu croșetul. Și toate aceste faze se fac manual și cu materiale de calitate. Nu poți să investești atâta muncă în materiale de proastă calitate. Și, la final, vinzi o ie cu 350-400 de lei, dacă e cu mânecă scurtă, și cu 600 de lei dacă e cu mâneca lungă. Nu scoți banii pe două luni de muncă niciodată. Dar la târguri, satisfacția mea cea mai mare este când cineva trece și apreciază produsele. Și socializăm, și stăm de vorbă, și schimbăm păreri. Când sunt lucrurile apreciate, pentru mine face mai mult decât dacă aș încasa nu știu ce sumă. Dar bineînțeles, contează și partea materială. Când fac vânzare, sunt bucuroasă”.
În atelierul Mariei Ungureanu și-a găsit loc orice om cu talent și cu drag de portul popular și de tradiții. Așa s-a închegat o echipă care funcționează din 2009, în bună înțelegere. Fiecare îl ajută pe celălalt și toți pun suflet în fiecare lucru care iese din mâinile lor. Mai nou, au drept colaboratoare o fată aflată în cărucior cu rotile, care nu s-a descurcat la cusut ii, dar împletește foarte bine șosete din lână – căutate pentru opinci.
- ”Mi-ar plăcea să ne tolerăm, să fim buni unii cu alții și să văd lumea zâmbind pe stradă, și nu prea o văd”
Fiecare produs lucrat de Maria Ungureanu are povestea lui și ”beneficiarul” lui, pe principiul ”să fie al cui o vrea Dumnezeu și să-l poarte cu drag”. Și mereu, apare cineva care chiar se bucură să-și cumpere o ie, o catrință, un covor sau măcar o pereche de șosete împletite din lână. Dacă ar fi să se uite în urmă, nu mai știe numărul cămășilor cusute, iar covoarele, dacă le-ar pune cap la cap, ar face o punte între capetele țării.
”Pentru mine nu e greu, n-a fost niciodată. Singurul efort este să-mi păstrez stilul. Bine, nici dacă aș vrea să copiez pe cineva, n-aș reuși, pentru că artistul popular pune ceva din sufletul lui în fiecare produs pe care-l lucrează. Iar sufletele nu sunt la fel. De exemplu, am citit povestea vieții Reginei Maria și am văzut-o într-o poză, cu o ie care mi-a plăcut la nebunie. Am luat telefonul și am fotografiat cămașa, m-am chinuit cu lupa să scot modelul și am reușit să o fac. Seamănă cu ia reginei, modelul e același, dar nu pot să spun că este identică. E făcută cu alt suflet. Partea de sus a iilor m-a interesat întotdeuna în mod deosebit și modelul acela era într-adevăr deosebit. Și apropo de modele, mă inspir de pe internet, trebuie să recunosc, mă mai uit la televizor și observ cum sunt îmbrăcați cântăreții de muzică populară, dar și colaborez foarte bine cu o fostă elevă, care a făcut studii superioare și acum este directoarea Bibliotecii Târgu Neamț. Și mai am câte o sclipire așa, dacă mă duc în vreun loc prin care n-am mai fost sau văd ceva care mă inspiră. Trebuie imediat să-i dau contur, să adaug sau să scot un element și iese un model nou. Fiecare zonă a țării are specificul ei și la croială, și cromatic, și la forma mânecilor. De exemplu, pe ia din partea Sibiului predomină culorile alb-negru, n-ai să vezi acolo altă culoare, în vreme ce zona Moldovei se aseamănă cu Oltenia și are motive florale sau geometrizate. În Bucovina sunt specifice nuanțele de maro cărămiziu și galben, iar în Moldova combinația de roșu cu negru. Toate fac parte din identitatea noastră și ar trebui să nu permitem să vină produse kitsch din altă parte. Dar sunt tolerate și asta este marea nenorocire”.
Deși a trăit mereu în lumea ei colorată și plină de frumos, Maria Ungureanu n-a pus niciodată familia mai prejos de dragostea pentru portul popular. Are o căsnicie de 50 de ani și 3 copii (doi biologici și unul adoptat). A lucrat permanent împreună cu soțul, care a fost și el instructor la același liceu și lucrează și acum împreună în atelierul de acasă.
”Eu zic că Dumnezeu le rânduiește pe toate. Așa s-a întâmplat și cu băiatul pe care l-am crescut. A fost situația că a trebuit să mă internez în spital să mă operez de apendicită și, când m-am trezit, la capul meu, era un băiețel micuț, îmi dădea apă. Avea 6 ani jumătate, era internat în salon cu mine. Era elev la școala specială, își rupsese piciorul, avea fractură de femur, și m-am atașat de el. Veneau copiii cu soțul la mine în vizită, și se jucau împreună, e diferență de un an între Ciprian (copilul adoptat) și fiul meu. Și a rămas la noi. Acum e căsătorit, are casa lui, are doi copii. Este constructor, face casa de la temelie până la acoperiș. E meseriaș ca lumea și foarte solicitat chiar. Fata mea e medic stomatolog, stabilită în Franța de 6 ani, ginerele e tot medic stomatolog. Nepotul are 22 de ani, studiază în Anglia, iar nepoțica are12 ani. Băiatul meu este preot la Petricani, căsătorit, soția lui e farmacistă, n-au copii. Cea mai mare bucurie e familia: soțul, copiii și nepoții. Și-mi doresc în fiecare zi să-i văd bine și sănătoși. Iar în rest mi-ar plăcea să ne tolerăm, să fim buni unii cu alții și să văd lumea zâmbind pe stradă, și nu prea o văd. Și-mi mai doresc ceva: să reînvie portul popular, să-l îmbrace tinerii și să vrea să învețe. Și de curiozitate, și de drag”.
Cristina Mircea
