COMES- compania care exportă echipamente în toată lumea, ”importă” muncitori din Nepal

0

Singura companie din România care produce echipamente industriale sub presiune pentru indus­tria de petrol și gaze, chimică și petrochimică, și exportă 80% din produse în toată lumea, COMES Săvinești are dificultăți în a găsi forță de muncă. De fapt, resursa umană este o problemă pentru majoritatea firmelor de producție din țară, iar COMES a găsit o soluție: a angajat muncitori din Nepal. Despre fluctuația personalului și despre efectele acestui lucru asupra companiei am discutat cu directorul general Anton Ioan Măzărianu.

 

– COMES angajează constant personal, mai ales muncitori, ceea ce înseamnă că unii pleacă după o vreme. Care sunt motivele?

Ducem lipsă de resursă umană, deși ea fizic există, doar că nu mai există acea dăruire față de locul de muncă. Dacă cineva îi oferă 100 de lei în plus unui muncitor, el pleacă în secunda următoare. Nu analizează situația, nu se gândește că pleacă de la o firmă care-i oferă stabilitate, pur și simplu acționează la primul impuls, fără a evalua consecințele. Iar problema de fond este sistemul educațional din România, care a fost neglijat total. Din punctul meu de vedere, cea mai proastă decizie, luată prin 2006-2007, a fost aceea de a închide școlile profesionale. Se dorea atunci să se scoată pe bandă rulantă economiști și avocați, fără să se gândească nimeni că nu avem o bază a forței de muncă, foarte necesară. Cei care au vrut să plece în străinătate, au plecat, iar aici, în țară, din 2006 și până în 2015 a fost un gol imens pe care îl resimțim foarte tare. Și mă refer la toate genurile de meserii, de la sudori, lăcătuși și specialiști în prelucrarea lemnului, până la personal pentru restaurante și hoteluri. Noi ne-am dat seama că avem o problemă, am făcut adrese către ministere să redeschidă școlile profesionale și ușor, ușor din 2016 au început să se reînființeze clase în cadrul școlilor profesionale sau al școlilor de meserii.

– Foarte puține, dar e totuși un început.

Puține, deși ne-am implicat direct. Elevii din două clase de la Colegiul Gheorghe Cartianu și dintr-o clasă de la Colegiul Tehnic Forestier făceau practică la noi, dar când să organizăm mai bine activitățile a venit pandemia.

– Din câte ați observat, aveau potențial?

Să știți că o parte dintre ei s-au angajat și la noi, și în alte părți. Unii au plecat în afară după un an de zile, dar asta e o altă discuție. Legislația din România nu ne permite să-i legăm de locul de muncă, chiar dacă investim în pregătirea lor. În Europa funcționează un principiu clar: eu îți asigur cursurile, dar tu trebuie să stai, cu contract, minim 3 ani sau minim 5 ani pentru a amortiza această investiție. Noi ne prevalăm de legislația cu privire la dreptul la libera circulație a forței de muncă și bineînțeles nu ai voie nici măcar să faci un contract cu ei, și dacă ai investit 10.000 de lei sau 20.000 de lei în instruirea unui om, el poate să plece a doua zi.

– Salariul rămâne singura modalitate prin care-i puteți ”ține”, dar asta până încep să facă diverse comparații cu salariile din afară, probabil.

Întotdeauna după ce încep să învețe meserie pleacă afară și oricum am fi, oricum am lua-o, nu putem ajunge la nivelul de salarizare din Norvegia sau Olanda.

– Bine, presupun că nici nu oferiți salarii de 2.000 de lei.

Nu mai avem salarii de 2000 de lei de mult timp. Un sudor foarte bun are un salariu net de 8.000 de lei, un cuantum ridicat pentru zona noastră. Din păcate, oricât ne-am dori, nu putem ține pasul cu salariile din afară, pentru că nici produsele pe care le fabricăm noi nu au același preț cu cele din Norvegia. Lucrurile sunt foarte simple.

– Și ce soluție vedeți pe termen lung, dincolo de începuturile astea timide care au și o parte de eșec dacă proaspeții angajați pleacă în afară?

Eram foarte optimist, dar ușor, ușor mi-am dat seama că singura soluție este să aducem și noi muncitori din afară. Așa cum românii s-au dus să muncească în Italia, Franța sau Germania, așa și noi o să umplem țara de nepalezi, srilankezi și indieni poate.Avem deja 10 nepalezi, sunt veniți din februarie, cazați la noi, încep să se obișnuiască și să dea randament, și mai sunt încă 30, care urmează să vină. Nu avem altă soluție.

– Cum sunt ca muncitori? Sunteți mulțumit de ei?

Da. Sunt oameni responsabili, serioși și le schimbă treptat atitudinea românilor pe care-i avem angajați. Începe să apară o concurență între ei.  

– E interesantă soluția. În Nepal bănuiesc că muncitorii câștigă foarte puțin.

Discutăm de 5-6 dolari pe zi. Le convine să vină în România. Merg acasă o dată la un an de zile. Noi le facem contracte pentru 2 ani, și după acești 2 ani pot rămâne aici sau pot să plece în altă parte. La fel cum fac și ceilalți angajați, nu putem ține pe nimeni care vrea să plece. Avem o fluctuație de personal destul de mare, în jur de 20%, dar nu este numai la noi această problemă. Am încercat să mai automatizăm, să mai investim în creșterea productivității, astfel încât să mai reducem din necesitatea de personal fizic, dar chiar și așa în momentul de față noi funcționăm cu un deficit de 80 de muncitori. Avem contracte pe care nu le putem duce la bun sfârșit la timp, pentru că nu avem suficienți oameni. Chiar dacă închiriem. Și în momentul de față am închiriat oameni de la două, trei firme.

– Cum îi închiriați?

Cu ora, pe proiect, de la firmele care prestează servicii. Când au alții nevoie, le dăm noi muncitori, ne ajutăm între noi, pentru că activitatea trebuie să funcționeze constant. E foarte greu să menții activitatea la anumite standarde. Noi avem export 80%, echipamentele sunt extrem de complexe, lucrează la niște parametri ridicați, cu presiuni de 400-500 de bari, materialele sunt foarte speciale, nu ne permitem să greșim sub nicio formă. Fapt pentru care trebuie să avem o atenție sporită. Iar în momentul în care se creează anumite sincope în acest lanț, care trebuie să fie tot timpul închis, de la aprovizionarea cu materiale, proiectare, execuție și livrare, atunci pot apărea mari disfuncționalități. De exemplu, într-o zi dacă lipsesc 5-6 oameni din 200, deja se simte. Și contează foarte mult. Dar dacă omul n-are chef să vină la serviciu într-o zi, nu vine și trimite o cerere de concediu. Majoritatea nu-și dau seama de implicații pe moment, dar în timp lucrurile acestea se resimt foarte mult. Inclusiv ca atitudine a omului, care se obișnuiește cu acest gen de abordare a muncii, și ajunge să o considere normală.

– Conduceți COMES din 2014 și, în ciuda diverselor dificultăți, reușiți să mențineți compania în topurile naționale și internaționale. Care este secretul succesului?

Să zicem că echipa tânără și acel interes de a demonstra că și industria românească poate să-și revină și să aducă plusvaloare. Observ, pe zi ce trece, că multe firme de producție încep să renască, în România în general, poate în zona Moldovei mai puțin, dar în Transilvania și în zona Munteniei încep să renască firme de producție, iar altele să-și dezvolte activitatea. În momentul de față, doar prin producție se poate ridica țara. Înainte de 1989 aveam 3 componente importante: industria, agricultura și foarte puțin turism. Acum, turismul este la pământ, pentru că nu avem infrastructură și nici n-o să avem decât peste vreo 10 ani, când ne vom bucura, poate, de autostrăzi și de drumuri expres. Încep să se lege lucrurile în această privință, dar destul de greu. Agricultura s-a dezvoltat foarte mult în ultima perioadă și este foarte bine, dar nu poate să susțină toată economia țării, deci industria poate fi cea care să ridice țara. Și dacă nu găsim români care vor să lucreze în industrie, aducem muncitori din afară! Ce să facem? Trebuie să mergem înainte!

A consemnat Cristina Mircea

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here