Crâmpeie de istorie: ”În închisoare era terorizată, ţinută între şobolani, într-o cameră cu peste 30 de persoane şi curgea apă dedesubt”

Memoria recentă a românilor pare să se fi setat între parametrii ”binelui” din Epoca de Aur, când ”tot omul avea servici și locuință”, tot copilul mergea la școală și nu existau câmpuri nelucrate. Faptul că această fațetă a ”epocii” este și ea cosmetizată odată cu trecerea anilor, comportă o altă discuție. Dincolo de percepția unor oameni al căror univers nu s-a intersectat cu cel al ”dușmanilor poporului”, stau chinul martirilor neamului românesc aruncați în închisori, dar și suferințele copiilor lor, care adesea nu aveau nicio vină exceptând originea ”nesănătoasă”. Un astfel de exemplu – o tânără, care avea de 22 de ani în 1952 și era din Davideni, Țibucani, județul Neamț – este relatat într-o sentință judecătorească prin care urmașii femeii au solicitat despăgubiri Statului Român pentru traumele, umilințele, condițiile inumane de detenție și domiciliul obligatoriu instituit după ieșirea din închisoare. Argumentele instanței, care a decis să acorde 100.000 de euro moștenitorilor, de 8 ori mai puțin față de cât au cerut, dar și situația de fapt, descrisă în dispozitivul hotărârii pronunțate de Tribunalul Neamț, sunt crâmpeie de istorie care trebuie cunoscute și niciodată uitate.

• ”Defuncta a fost bătută, umilită, jignită, insultată; vedea lumina zilei 30 de minute pe zi când ieşeau încolonaţi, mergând cu capul în jos şi mâinile la spate”

”Prin sentinţa penală nr. 344/1953, soţia şi, respectiv, mama reclamanţilor, Bălan Veronica, a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani de închisoare pentru infracţiunea de uneltire contra orânduirii sociale, prevăzută de art. 209 din Codul penal din 1936, pe care a executat-o în perioada 30.07.1952-29.07.1955. Ulterior eliberării din penitenciar i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Humuleşti, str. Nucilor nr. 3, raionul Târgu-Neamţ, regiunea Bacău.

Suferinţa defunctei a început în momentul în care tatăl său, Dascălu Neculai, a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omisiune de denunţare a complotului. O perioadă de timp tatăl defunctei s-a ascuns, soţia sa şi cele trei fete fiind urmărite şi persecutate de autorităţi.

Condiţiile din închisoare au fost extrem de grele. Defuncta a fost bătută, umilită, jignită, insultată; vedea lumina zilei 30 de minute pe zi când ieşeau încolonaţi, mergând cu capul în jos şi mâinile la spate. Dacă ridicau capul erau duse în celulă, nemaiavând dreptul la plimbare.

Mâncarea era foarte puţină, frigul foarte mare, dormea pe beton şi mânca terci de marmeladă. În închisoare era tratată inuman, terorizată, ţinută între şobolani, în aceeaşi celulă de doi metri pătraţi îşi făcea şi nevoile şi mânca, într-o cameră în care stăteau peste 30 de persoane şi curgea apă dedesubt.

În timpul domiciliului obligatoriu, Bălan Veronica nu avea voie să părăsească satul şi a îndurat foame pentru că nu-şi putea vinde recolta.

În timpul executării pedepsei i-a fost afectată sănătatea, dar şi onoarea şi cariera profesională, neputând să-şi continue studiile.

 Cuantumul despăgubirilor solicitate este foarte mare, în condiţiile în care acestea sunt solicitate de soţ şi descendent şi nu de persoana care a suferit condamnarea. Perioada detenţiei a fost de numai 3 ani, iar în cazuri similare despăgubirile acordate au variat între 350.000 lei şi 300.000 euro.

 Din practica judiciară rezultă că, în cazul unor condamnări, tot cu caracter politic, s-a acordat, cu titlu de daune morale, suma de 100.000 euro, pentru o perioada de arestare de 13 ani temniţa grea si 7 ani de degradare.

 Trebuie avute în vedere, pe lângă suferinţele celui condamnat politic, perioada arestării, veniturile modeste ale majorităţii populaţiei din ţara noastră, astfel încât despăgubirea să constituie o reparaţie pentru cei îndreptăţiţi şi nu o îmbogăţire fără just temei”, se arată în sentința Tribunalului Neamț.

• ”Regimul alimentar era calculat cu mare grijă, pentru ca deţinutul să nu moară imediat, ci să fie slăbit treptat prin înfometare”

Din documentele depuse la dosar rezultă că Dascălu N. Veronica a fost condamnată la 3 ani de închisoare corecţională, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 p. IV din Codul penal în vigoare la acea dată. Alte fragmente, selectate din dispozitivul sentinței, descriu exact situația: ”S-a reţinut că inculpata a întreprins în cursul anilor 1950-1951 acţiuni în favoarea unor membri ai organizaţiei „Frontul Patriei”, cu scop contrarevoluţionar, urmărind schimbarea formei constituţionale a Republicii Populare Române. Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea recursului la data de 27.01.1954, conform deciziei penale nr. 160 din 27.01.1954 a Tribunalului Militar pentru Unităţile Ministerului Afacerilor Interne Bucureşti.

Potrivit mandatului de arestare nr. 345/1954 (fila 62), Dascălu Veronica (căsătorită Bălan) a fost încarcerată în Penitenciarul Iaşi la data de 30.07.1952, pedeapsa expirând la 29.07.1955. La 13.05.1955, a fost transferată la Penitenciarul Mislea, conform foii de transferare nr. 6441 din aceeaşi dată (fila 64), cu recomandarea de „a fi supravegheată”.

Din adresa nr. 4003/29.07.1955 a Formaţiunii nr. 0690 Mislea rezultă că, ulterior eliberării din penitenciar, fostei deţinute i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Humuleşti, raionul Târgu-Neamţ, regiunea Bacău, pe strada Nucilor nr. 3 (fila 65). (…) Dascălu Veronica, soţia şi mama reclamanţilor, a fost arestată la vârsta de 22 de ani, ruptă din sânul familiei, fiindu-i interzis ulterior orice contact cu cei apropiaţi. Experienţa concentraţionară, umilitoare şi traumatizantă, şi-a pus amprenta asupra întregii sale vieţi de familie, sociale şi profesionale. Puţinele referinţe din cererea introductivă privind condiţiile inumane de detenţie creionează imaginea temniţei ca un loc de groază, de umilinţă şi mortificare, dând măsura unei drame interioare imposibil de descris în cuvinte. Suferinţei exterioare cauzată de foame, frig şi inactivitate, i s-a adăugat suferinţa interioară prilejuită de despărţirea de cei apropiaţi.

Supravieţuitorii sistemului penitenciar comunist, printre care şi martorul  audiat în cauză, povestesc de trei elemente principale care definesc viaţa din închisoare: foamea, frigul şi izolarea, toate acestea având, de fapt, acelaşi scop, lichidarea sistematică a deţinuţilor.

Într-o apreciere generală privind condiţiile de viaţă din penitenciar, foştii deţinuţi considerau foamea drept „cel mai mare chin al temniţei”. Regimul alimentar era calculat cu mare grijă, pentru ca deţinutul să nu moară imediat, ci să fie slăbit treptat prin înfometare (Raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România).

O întreagă literatură memorialistică descrie condiţiile infernale din închisorile comuniste, privaţiunile de nedescris, cărora mulţi dintre deţinuţi nu le-au rezistat, iar cei care au supravieţuit au rămas marcaţi pe viaţă. Un caz deosebit îl reprezintă femeile Gulagului, ale căror mărturii ilustrează sugestiv starea larvară şi grotescă a deţinutelor, atmosfera de viermuială şi de subuman, toate elementele mizeriei fiziologice din temniţele comuniste: „cine ar fi putut să redea acea penumbră mişunătoare de respiraţii omeneşti, acele siluete de umbră întinse direct pe ciment, ghemuite pe closetul acoperit, proiectate spre fereastră, aceste gâturi descărnate, acest rânjet pe feţe, toată aceasta omenire subterană care, ca să se mişte, ia forma unor şobolani sau cârtiţe? (Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti)”.

Peste 3 milioane de români au fost aruncați în temnițe de regimul comunist, dar istoria recentă i-a uitat. Tinerii născuți după 1990 n-au învățat nimic la școală despre Gulagul românesc. Închisorile (Sighet e o lecție de istorie), cărțile supraviețuitorilor și sentințele încă ”vorbesc”.

Cristina Mircea