Un an de la descoperirea coifului corintic; drumul din albia Siretului, la Palatul Culturii

1

Pe 15 ianuarie 2021, de Ziua Culturii Naționale, Complexul Muzeal Național „Moldova” Iași primea în custodie, de la Inspectoratul de Poliție al Județului Neamț, o piesă cu valoare istorică excepțională: un coif corintic din bronz, datat în secolul al V-lea î.H. Acesta a fost descoperit întâmplător în 2014 în albia Siretului pe raza comunei Alexandru Ioan Cuza, județul Iași, fiind recuperat de organele judiciare din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Neamț – Serviciul de Investigații Criminale în data de 12 ianuarie 2021, cu ocazia unor cercetări penale efectuate sub supravegherea Parchetului de pe lângă Judecătoria Roman.

  • Povestea excepționalei descoperiri

Coiful despre care vorbim are o scurtă, dar curioasă, istorie recentă. Traseul artefactului începe în vara anului 2014, an în care cetățeanul Z.C., locuitor al comunei Alexandru Ioan Cuza, județul Iași, a descoperit un obiect metalic în apele râului Siret. În cursul lunii decembrie 2020, în atenția lucrătorului de poliție specializat în domeniul protejării patrimoniului cultural național din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Neamț a ajuns o informație despre descoperirea unui coif grecesc, în anul 2014. La vremea respectivă, imaginile coifului au fost rulate pe o rețea de socializare dar, fiind o perioadă de relativ început, vestea a trecut cumva neobservată, într-un cerc extrem de restrâns de persoane. De remarcat că, respectiva postare, pe lângă fotografiile executate din diferite unghiuri, de ansamblu și detaliu, conținea și un scurt comentariu, din care rezulta că bunul a fost descoperit în anul 2014, în râul Siret, pe raza localității Alexandru Ioan Cuzadin jud. Iași, iar autorul postării își exprima regretul că obiectul nu va ajunge într-un muzeu local. Din primele verificări, s-a reușit identificarea autorului postării, în persoana unui domn din municipiul Roman, jud. Neamț. Chiar dacă trecuseră șase ani de la descoperire, existând o probabilitate foarte mare ca bunul să-și fi pierdut urma, a fost deschisă o cercetare penală sub supravegherea Parchetului de pe lângă Judecătoria Roman, pentru săvârșirea infracțiunilor de furt și tăinuire. Pentru că, ulterior, au apărut în spațiul public diverse acuze împotriva organelor judiciare care ar oprima pe nedrept un descoperitor de bună credință, trebuie să deschidem o paranteză și să spunem din capul locului că, în momentul înregistrării dosarului penal, nu se cunoștea identitatea autorului descoperirii și nici măcar dacă acest coif mai există în România. Practic, cercetarea penală a asigurat punerea în mișcare a instrumentelor judiciare și temeiul legal, fără de care ar fi fost imposibilă identificarea descoperitorului și recuperarea bunului arheologic, în timp foarte scurt de la sesizare

Trebuie subliniat că preocuparea esențială a organelor judiciare în cauzele privind patrimoniul cultural național este siguranța și recuperarea, în bună stare, a bunului cultural localizat. Astfel, intervenția directă devine mai mult decât necesară și justificată, preferabilă altor investigații non-invazive prealabile și de durată, cu riscul declanșării unor comportamente nedorite, în ceea ce privește soarta bunului cultural. Este suficient a aminti aici cazul din anul 2012-2013, al celor șapte tablouri, în valoare de 17 milioane de euro, sustrase dintr-un muzeu din Rotterdam, Olanda și arse în România de complici, după ce au fost îngropate de două ori, în contextul unor investigații judiciare. Sau foarte recenta experiență a cărților, în valoare de 2.500.000 lire sterline, sustrase de hoți români dintr-un muzeu londonez și ascunse în România, pe raza jud. Neamț, într-un subsol sigilat cu placă de beton.

  • ”Condițiile foarte bune de conservare au fost favorizate de absența oxigenului”

La câteva săptămâni de la inițiere, investigațiile au ajuns într-o etapă în care autorul postării se identifica cu descoperitorul. Astfel, Judecătoria Roman a admis cererea organelor judiciare și a emis o autorizație de percheziție, care s-a pus în aplicare, în dimineața zilei de 12. 01. 2021. Obiectivul principal a fost obținerea oricăror indicii, oricât de insignifiante, care să potențeze o nouă pistă de cercetare. În chip fericit, persoana percheziționată a recunoscut – fără ezitare – că este autorul postării și deci, descoperirea era cât se poate de reală. De asemenea, a arătat că a fotografiat bunul în locuința descoperitorului și i-a recomandat acestuia să predea coiful la Muzeul de Istorie din Roman, oferindu-se chiar să-l ducă și că ar fi fost refuzat, Z.C. având propriile intenții de predare. Între cele două persoane a existat un singur contact, astfel încât s-au obținut date vagi, cu privire la identitatea descoperitorului, declanșându-se imediat un set de investigații polițienești specifice în orele imediat următoare. În aceeași zi, după documentarea persoanei, s-a formulat o nouă cerere pentru autorizarea percheziției domiciliare, vizând o adresă de pe raza comunei Alexandru Ioan Cuza, jud. Iași. De această dată, șansele de a găsi bunul arheologic au depășit 50% din așteptări și se impunea urgentarea investigațiilor pentru ridicarea și asigurarea unor condiții de conservare și depozitare corespunzătoare a bunului arheologic. Judecătoria Roman a emis autorizația de percheziție în timp foarte scurt, astfel încât – în jurul orelor 14.00 – s-a constituit o nouă echipă care a descins la adresa din comuna Alexandru Ioan Cuza, o oră mai târziu. Din primele clipe după descindere, persoana vizată a recunoscut că a descoperit un „coif vechi” în timp ce se scălda în râul Siret, în vara anului 2014 și că nu deține alte bunuri arheologice. Solicitată să conducă la locul de depozitare a bunului, persoana în cauză a indicat podul casei, aflată încă în construcție. Artefactul a fost recunoscut imediat, deși era aruncat în praf, printre materiale uzate, în condiții ce indicau, fără dubii, că deținătorul nu avea minime informații legate de valoarea bunului și, implicit, nici o intenție de valorificare. Asupra condițiilor și, mai ales, momentului descoperirii trebuie să facem câteva precizări suplimentare. În cursul anilor 2008 și 2010, râul Siret a ieșit din matcă și a inundat satul Alexandru Ioan Cuza, acestea fiind cele mai recente fenomene de amploare înregistrate și care – foarte probabil – pot fi puse în legătură cu desprinderea și rularea obiectului în aval. Apele repezi ale Siretului, aduc din amonte și trunchiuri de copaci, pe care sătenii din comuna Alexandru Ioan Cuza, printre care și descoperitorul coifului, obișnuiesc să le recupereze pentru asigurarea necesarului de lemne pentru foc. Aceste amănunte ne obligă să luăm în considerare faptul că artefactul a putut fi prins între rădăcinile unui butuc sau trunchi de arbore și purtat pe o distanță oarecare și el a fost descoperit în timp ce Z.C. „pescuia” lemne aduse de apa râului. Această ipoteză ar explica „șifonarea” evidentă a căștii, altfel greu de explicat doar prin rostogolirea ei pe fundul apei, care trebuie să fi fost relativ scurtă din cauza scufundării. Din observațiile asupra locului descoperirii trebuie precizat că malul drept al Siretului este mai înalt față de cel stâng și este cel din care curentul sapă mai mult. De asemenea, trebuie precizat că râul are un traseu sinuos, astfel încât diminuează rularea pe distanțe lungi și chiar favorizează depunerile aluvionare. Spre o asemenea bănuială contribuie și deformările de pe suprafața coifului, cauzate de presiunea exercitată în momentul zacerii, prins între depozitele aluvionare de loess și pietre de râu. Condițiile foarte bune de conservare au fost favorizate de absența oxigenului, în stratul aluvionar, o lungă perioadă de timp. Într-o etapă apropiată de momentul descoperirii, depozitul de zacere a fost spălat, astfel încât coiful a rămas pe jumătate în mâl și altă jumătate în apă. Cel puțin aceasta ar trebui să fie explicația pentru degradarea patinei, dată de oxidarea coifului pe jumătatea stângă. Deformările de pe suprafața coifului indică rezultatul presiunii, în depozitul aluvionar, și exclud ipoteza unei rulări îndelungate din aval, caz în care gradul de conservare și stadiul deformărilor ar fi fost cu mult mai pronunțate. De remarcat că râul Siret înregistrează un debit mediu de 250 m3/s și debit maxim de 4850 m3/s.

Revenind asupra piesei, important este faptul că pe suprafața coifului nu s-a identificat nici o urmă de intervenție contemporană, cu singura excepție de la extremitatea obrăzarului drept care indică o intenție de îndreptare a tablei.Tot atunci, profitând de lumina zilei, au fost efectuate activități de localizare a descoperirii, înregistrându-se coordonatele GPS ale locului. Din declarațiile descoperitorului, rezultă că în timp ce se scălda în Siret a dislocat cu piciorul un obiect, pe care l-a ridicat constatând că era plin cu depuneri aluvionare. La spălare, a realizat că este vorba de un coif. După mediatizarea cazului, descoperitorul a declarat că ar fi prezentat bunul lucrătorilor de la Postul de Poliție Alexandru Ioan Cuza, care i-ar fi recomandat să-l păstreze la domiciliu până vor afla cum ar trebui să procedeze. Aspect care nu poate fi stabilit în mod cert, bazat doar pe declarația persoanei în cauză, mai ales, după ce – grație mediatizării – ar fi avut ocazia să afle că, dacă ar fi respectat condițiile de predare, prevăzute de art. 49 din Legea 182/2000, ar fi beneficiat o recompensă financiară substanțială. Cert este că bunul nu a fost predat în termenul legal de 72 de ore de la descoperire, fiind ridicat de organele judiciare, în cadrul unui proces penal. De asemenea, conform dispozițiilor legale menționate mai sus, la care se adaugă și prevederile art. 10 din OG 43/2000, poliția nu are atribuții în ceea ce privește procedura de anunțare/predare a bunurilor arheologice, astfel încât prezumtiva „superficialitate” a „șefului de post” trebuie recenzată sub efectul unor lacune legislative, într-un concept ce pare să fi urmărit o implicare cât mai volatilă a poliției, chiar și a lucrătorilor specializați, în procedurile ce vizează patrimoniul cultural mobil. În final însă, artefactul a fost recuperat și inclus în patrimoniul național, prin predarea sa în gestiunea Muzeului de Istorie a Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” Iași.

 

  • Coifurile de tip corintic

Căștile de luptă de tip corintic au o istorie suficient de bogată ca să fi pătruns și rămas în conștiința Antichității multă vreme, am putea spune chiar mai mare decât realitatea, și atât de puternică, încât au rămas emblematice mult timp după ce au ieșit din uz. Acest fapt s-a datorat legăturii puternice dintre aceste coifuri și imaginea hoplitului grec. Imaginea unor detașamente compacte de războinici care înaintau umăr la umăr, protejați de armuri, scuturi și coifuri de bronz a rămas cu siguranță fixată atât în memoria adversarilor, cât și în mentalul colectiv propriu. În acest peisaj, coifurile împodobite cu creste colorate, dar care acopereau aproape integral fața, lăsând liberi doar ochii și o fantă în dreptul gurii hoplitului, asemenea unei măști, în mod cert au lăsat o puternică impresie. Arta Greciei antice este martorul acestei impresii, sculpturile, reliefurile și pictura epocii redând cu frecvență ridicată imagini cu personaje purtând coifuri corintice. Uneori, reprezentările de acest fel, puse în operă mult timp după ieșirea din uzul curent a coifurilor corintice, trebuie văzute ca o eroizare a personajului redat și ca o încercare de readucere în actualitate a gloriei de altădată, câștigată de hopliți la Maraton, Thermopyle, Salamina sau în atâtea și atâtea alte bătălii. Sau de transfer a acestei glorii eroice asupra unor personaje contemporane creării obiectului artistic. Coifurile corintice au apărut în Peloponez, în decursul secolului VII a. Chr și reprezintă o dezvoltare din tipurile de căști folosite anterior de către greci. Trebuie spus că sintagma „coif corintic”, folosită astăzi de către istorici, este venită din trecut o dată cu artefactul, căci căștile de acest tip par să fi avut denumirea asta încă din Antichitate.Herodot, vorbind despre obiceiurile aussilor, un trib nord-african, spune că în timpul unor procesiuni comunitatea echipa o tânără cu armură grecească și coif corintic. S-a pus problema dacă denumirea regăsită la Herodot era deja un topos când istoricul scria, ori dacă era vorba cu adevărat despre un astfel de coif în povestire, dar problema a rămas deschisă și, oricum, este un aspect mai puțin important. La urma urmei, nu există niciun argument să nu admitem că în Corint nu a existat un atelier vestit în fabricarea acestui tip de cască. Majoritatea exegeților sunt de acord că au existat doar câteva ateliere majore, Corintul fiind unul dintre ele sau poate chiar primul, și mai multe periferice, cu producția întinsă în timp. Multitudinea de detalii tehnologice diferite, grupele și subtipurile existente, converg spre această ipoteză. Ar mai fi de notat doar că, păstrând prudența față de corectitudinea informației, coifurile de acest fel constituiau pentru barbari, oriunde ar fi fost ei, obiecte cu puternice valențe cultice. Acest tip de coif a fost excelent adaptat modului de luptă în formație compactă, respectiv falanga, unitate de infanterie care a dominat câmpurile de bătălie ale grecilor aproape o jumătate de mileniu. Majoritatea căștilor de tip corintic erau lucrate prin martelare, dintr-o singură foaie de bronz – eliminând astfel unele deficiențe ale căștilor care erau asamblate din bucăți de tablă nituite între ele, din care cauză riscau să se desfacă la lovituri puternice. Caracteristica cea mai evidentă a coifurilor corintice au fost obrăzarele apropiate în față și mult alungite în jos, precum și apărătoarea nazală puternică. Practic, doar ochii rămâneau neprotejați, restul capului fiind acoperit de metal. Dacă pentru falangă această cască era excelentă, pentru alte unități de luptă ea avea unele dezavantaje, cel mai neplăcut fiind „izolarea” războinicului, care nu putea auzi și nici vedea prea bine câmpul de luptă. O altă problemă a acestora era greutatea, care incomoda destul de mult războinicul. Atelierele grecești, chiar dacă au păstrat linia tipologică, au încercat să rezolve această problemă prin renunțarea la ornamentele atașate, prin reducerea protecției cefei și prin subțierea grosimii tablei, care la exemplarele târzii mai ajunge numai o fracțiune din cea a coifurilor vechi. Acum coiful putea fi purtat în repaos, dus pe ceafă, așa cum apare adesea redat în artă. Iconografia este importantă pentru că plasează această formă finală între ultimul sfert al secolului al VI-lea a. Chr. și sfârșitul războaielor greco-persane. De remarcat că, purtat în această ipostază, artiștii puteau reda și fața personajelor ilustrate, fapt ce i-a întărit suplimentar poziția de simbol.

Cătălin BORANGIC, Asociația Culturală Enciclopedia Dacica, ALBA IULIA.

Vitalie JOSANU, Inspectoratul de Poliție al Județului Neamț, PIATRA-NEAMȚ

Radu OLTEAN, Cercetător independent, BUCUREȘTI.

 

 

1 COMENTARIU

  1. Interesant si util. Se simte insa nevoia unei analize mai extinse la final, tot textul iti creaza asteptari ca se va explica ce e cu acest coif: cate astfel de coifuri exista azi in lume, in ce tari, daca si unde mai exista la noi, cam de prin ce loc ar fi putut sa-l aduca Siretul, cand si cum putea fi folosit un asemenea coif in zona, la vremea lui, ce poveste ne poate spune el, samd

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here