De la un capăt la altul al pământului, peste tot pe unde legenda creștină a cucerit lumea, Crăciunul este sărbătoarea cea mai dorită. Fiecare popor o prăznuiește conform obiceiurilor sale, dar toate găsesc un prilej de veselie și de încântare. De remarcat este de asemenea că nicio altă sărbătoare nu face bucuria copiilor ca aceasta în care se glorifică nașterea copilului sfânt.
Pomul de Crăciun, împodobit cu lumini strălucitoare, cu globuri, cu jucării, cu beteală, Moș Crăciun cu barba albă, intrând pe coșul sobei ca să umple cu jucarii pantofii/ciorapii/cizmulițele puse la rând, toate acestea fac fericirea copiilor, care așteaptă cu înfrigurare acest eveniment, dar fac și deliciul părinților, care se bucură de fericirea copiilor.
E drept, însă, că fiecare popor – păstrând caracterul de veselie al acestei sărbători – își are nota sa predominantă, care îi dă o individualitate deosebită în raport cu firea și cu moravurile sale.
Astfel, în Bretania, marinarii-pescari, gravi, tăcuți, strânși în bisericuța luminată cu zeci de lumânări, se roagă în noaptea sfântă de Crăciun pentru ca cei rămași departe pe banchizele de gheață, să se întoarcă sănătoși și pentru ca cei chemați de Dumnezeu, să odihnească liniștiți. Cum ar putea fi veseli – fără o nuanță de melancolie – acești oameni, care se gândesc întotdeauna la cei ce nu mai sunt, dispariția lor înșiși fiind atât de ușoară! Atunci își îndreaptă credința – căci nimeni nu e mai evlavios ca marinarul – pescar – spre copilul sfânt, venit pe lume pentru salvarea oamenilor și se lasă furați cu gândul spre fericire, de către sunetele divine ale orgii. Și poate la aceștia a rămas mai adânc înrădăcinată, ca la oricare alt popor, ideea că sărbătoarea Crăciunului este o sărbătoare religioasă.
În Spania, țara pasionată și gravă, în noaptea de Crăciun se face slujbă la toate bisericile. Clopotele umplu văzduhul de răsunetele lor, iar spaniolele învelite grațios în mantii, și spaniolii cu pălăriile mari și cu capele pe umeri, după sfârșitul liturghiei, pe care au ascultat-o cu ochii în cartea de rugăciuni, se îndreaptă gălăgioși și veseli spre casă, unde îi așteaptă masa plină de bunătăți: curcani fripți, mâncăruri cu usturoi, tomate și portocale. Chitara vine și ea să înveselească pe cei adunați în jurul mesei să serbeze nașterea Mântuitorului, închinându-i vinul ce-i va face și mai veseli.
Cum datina este ca și pe mâncare să se simbolizeze această sărbătoare, în Italia la Crăciun familia întreagă – de la cei mai bătrâni la cei mai tineri se adună în jurul mesei, pe care este așezat la locul de onoare așa-numitul “pangiallo”. Este o enormă prăjitură, făcută din cocă, zahăr, fructe glasate, care face mândria stăpânei casei și care nu poate să lipsească nici de pe masa cea mai săracă.
În Germania, nota caracteristică o aduce pomul de Crăciun. Acesta e introdus în toate țările spre a face plăcere copiilor, în Germania însă pomul este însuși simbolul Crăciunului, el existând în toate casele de la cocioaba cea mai umilă, până la palatul cel mai somptuos, chiar și acolo unde nu există copii, căci acesta fiind un simbol, el este ținut în seamă și de cei mai bătrâni.
La ruși, popor mistic, încrezător în vise și simboluri, noaptea de Crăciun dădea prilej la o mulțime de tentative de a ghici norocul. Cea mai încurcată era aceea a tinerelor fete de a-și cunoaște logodnicul. Fata curioasă lua un pahar cu apă, cu o piesă de argint pe fund și stătea astfel singură noaptea, ore întregi, fixând moneda. Evident că prin sugestie și încordare tânăra fată, în cele din urmă, avea iluzia că pe luciul argintului a apărut figura viitorului logodnic pe care însă e drept ca n-o putea fixa, apariția nedurând decât o clipă.
În Ucraina, fetele făceau cerc în jurul unor grămezi de grâu peste care era un inel. Se aducea un cocoș care ciugulind, găsea inelul, îl lua în cioc și îl arunca. Credința era că la picioarele cărei fete va cădea, aceea se va mărita în cursul anului. Sunt datini pe care le găsim și la poporul nostru …
În Anglia, sărbătoarea Crăciunului e ținută cu mare veselie și voie bună de către toată lumea, cu mic, cu mare, sărac și bogat. E țara în care oamenii știu să lucreze cel mai mult, însă știu să se și amuze cel mai bine. Nu există un englez prost dispus în ziua de Crăciun, iar satisfacția gastronomică e una din plăcerile acestei sărbători. Într-adevăr, toate vitrinele etalează tot felul de cărnuri, în bucăți enorme, am putea zice chiar munți întregi de șunci, de mușchi, de capete de viței, de tot felul de pești și carne de vânat, apoi păsări: găini, gâște, curcani. Cu câtă bucurie apare pe masă gâsca aurie și cu câtă bucurie e primit apoi venerabilul plum-pudding, tot în flăcări. Se zice chiar – probabil de rău voitori – că în Anglia, Crăciunul este sărbătoarea indigestiei.
De altfel, tradiția este așa de înrădăcinată ca de Crăciun să se mănânce bine, încât cu câteva zile înainte se lansează liste cu produsele ce trebuie achiziționate. E tradiție apoi ca pe scenele teatrelor și chiar în familie să se joace pantomime, iar în timpul dansului cei ce trec pe sub o creangă de vâsc atârnat de tavan să se îmbrățiseze, obicei care probabil că de mulți e așteptat cu nerăbdare.
E doar o scurtă analiză a sărbătorii Crăciunului în lume, prin obiceiuri, tradiții și datini. Oricum ar fi prăznuit Crăciunul de diversele popoare, nașterea lui Iisus Hristos, peste tot în lume oferă aceeași ocazie de veselie și de bucurie pe care o simțim și noi când auzim copilașii zgribuliți de frig, strigând: “Bună dimineața la Moș Ajun, ne dați ori nu ne dați?” sau când vedem licărind în întunericul nopții steaua – simbol al călăuzirii celor trei crai de la Răsărit.
