Avem deja complexe de inferioritate că suntem un biet orășel de provincie, situat în partea aceea de țară, nederanjată de vreo autostradă, de vreun investitor cu amplitudine sau de vreo speranță că viitorul imediat ar putea fi comparabil măcar cu gradul de bunăstare din România vestică. Avem deja sufletul rupt în două, pentru că nu ni se mai întorc copiii în Piatra-Neamț după ce-au dat de facultăți, de orașele universitare, de alte oportunități pe care orașul ”de pensionari” nu vrea să li le ofere. Avem, în loc, de ”echipă” – asta auzim în fiecare campanie, că se va lucra în echipă indiferent de partid, de culoare politică – un circ sinistru, o perpetuă tablă a împărțirii ”porției”, o crispare care nu lasă loc niciunui orizont.
Rodul muncii ”echipei” se vede în toate. Omul îl simte când bagă mâna în buzunar pentru pâine, pentru benzină, pentru facturi, pentru taxe. Când e umilit la un ghișeu, când nu înțelege de ce el – un fraier cinstit și muncitor – este tratat ca un infractor și infractorii sunt tratați onorabil. Omul simte durere și neputință, când el chiar trage pentru România lui, pentru locul lui de muncă, pentru familia lui și nu primește nimic în schimb.
Uitați-vă la oraș, și nu e vorba despre acest an doar, amintiți-vă cum era și în anii trecuți, pe vremea diverșilor onorabili primari. Un oraș cu potențial, întotdeauna sugrumat de interese și afaceri oneroase. Felul în care a fost decorat, luminat, ”înveselit” de sărbători exprimă o stare de fapt pe care o vedem, an de an. Anul acesta, cu un fel de bonus, că e administrația tânără și, declarativ, promițătoare. Așa cum au fost decorate piețele orașului arată și viața noastră, a oamenilor de rând. Cum ar fi putut fi dacă nu se fura continuu, timp de cel puțin 30 de ani, ca să ne referim strict la perioada ”liberă” și ”democrată”, vedeți într-o altă poză, spre comparație. Nici nu contează de unde e, contează doar că alții pot.
Cristina Mircea
