Românii erau oamenii ăia faini care-și duceau oile în vârful muntelui, făceau țuică la cazan, cântau doine și jucau sârbe, întorceau brazdele, ardeau lutul și învârteau lemnul până îl făceau casă. Românii erau oamenii ăia care săreau din pat când ardea casa vecinului și știau să pună o cană de apă în plus în ciorbă, ca să aibă de unde da vreunui ostenit, care le ajungea pe la poartă. Românii erau oamenii ăia care nu negociau ideea de patriotism și știau limpede că pământul nu este al lor, ci al ”urmașilor, urmașilor lor”.
Românii de astăzi sunt oamenii ăia descurcăreți care, înainte de a coborî din pat se gândesc ”dacă merită efortul”, care-și încep ziua uitându-se pe Facebook și află, astfel, că a ars casa vecinului, și care-și fac selfie lângă un amărât căzut într-un pârâu adânc de 40 de centimetri, criticând ”angajații plătiți să salveze vieți” pentru că nu ajung la timp. Românul de astăzi este omul interesului imediat, al comentariului ”pertinent” și al echipamentului ”adecvat”. Necesitatea ”studiului de fezabilitate” pentru a îndepărta un țânțar pare deja iminentă. Am ajuns atât de mutilați și atât de specialiști în a transfera responsabilitățile simple, încât ideea de țară împrumutată de la ”urmașii urmașilor noștri” și-a pierdut sensul.
Ne declarăm patrioți și nu ne știm nici măcar limba, ne declarăm oameni și băgăm mâna în buzunarul săracului, ne declarăm români și nu ne știm rădăcinile. Și în nebunia asta contemporană, mai există oameni faini, care știu să cânte doine, care știu să întindă mâna, care pot să deschidă ușa și încă mai cred că ”urmașii urmașilor noștri” vor fi de ispravă. La mulți ani întregii Românii! Măcar azi!
