În ”coasta” bisericii lui Ștefan cel Mare, care stă semeață de 500 de ani, pasajul ”ctitorit” de Ștefan cel Tare (cum îi plăcea lui Gheorghe Ștefan să-și spună) este un exemplu de ”calitate” în construcții și de ”rezistență” în timp. La nici 10 ani de la darea în folosință, pasajul arată cu mult mai ”în vârstă”, măcinat de umezeală, cu bucăți de granit căzute, cu pereții plini de ”sare” (ceea ce denotă o degradare a betonului de dedesubt), cu infiltrații, cu treptele rupte, cu ”decoruri” de grafitti, cu bălți și cu un minunat tomberon de gunoi legat cu lanț și lacăt de unul dintre stâlpi – dovadă că fierul vechi este o adevărată atracție. Dar nu turistică. Singura parte care arată (încă) decent sunt scările rulante, abia înlocuite la începutul acestui an, cu costurile aferente – 700.000 de lei.
În rest problemele apărute mult prea devreme (granitul a început să cadă încă din anul 2015, iar toaletele au absorbit toată umezeala de pe platou) denotă că s-a lucrat ori cu nespecialiști, ori cu materiale improprii, dacă nu cumva a fost o îmbinare armonioasă între cele două ”componente”. Răspunsul îl știe sigur Societatea de Construcţii în Transporturi Bucureşti, care a executat lucrarea – parte a proiectului de reamenajare a Curții Domnești, care a costat peste 7 milioane de euro. Constructorii realiști, care văd dincolo de aspect, spun că în câțiva ani pasajul va trebui reabilitat serios. Până atunci, granitul gri, care n-are nicio legătură cu ansamblul Curții Domnești, cade bucată cu bucată, scările se deteriorează, infiltrațiile pun stăpânire pe suprafețe din ce în ce mai mari și cartea de vizită a municipiului Piatra-Neamț arată ca și cum a uitat-o cineva în ploaie.
Cristina Mircea
