Florin Ioniță – meșterul care ”învârte” lemnul până scoate minunea din el

I-a plăcut din copilărie să lucreze lemnul, și-a cumpărat niște dălți și s-a apucat de cioplit fără să-l învețe nimeni. Visa să facă mobilă când va fi mare. Acum are 43 de ani și crede că ”nu este lemn care să nu aibă locul lui”. Iar în căutarea acestui loc, se apucă de mai multe lucruri deodată, se  învârte, se gândește, privește lemnul din toate unghiurile, îl lasă, trece de 100 de ori pe lângă el și, într-o zi, își dă seama care-i este locul. Și atunci îl transformă în ”ceva” de care se miră el însuși uneori. Lemnul care a trecut prin mâinile lui Florin Dumitru Ioniță a devenit scrânciob sau masă, covată sau poliță, fântână sau foișor, taburet sau cuier, motocicletă sau obiect decorativ. Meșterul nu se consideră un artist, deși lemnul pe care îl lucrează cu migală, cu pasiune și cu dragoste, îl contrazice. Și oamenii îl contrazic și cred că nimeni nu ar putea să ”scoată” asemenea minunății dintr-o rădăcină sau dintr-o creangă, aparent banală, dacă nu ar înțelege ce ”vrea” să devină acea bucată de lemn. Iar ”nimereala” despre care vorbește, modest, Florin Ioniță, este artă. Și poveste…

• De la Pipirig, în Iugoslavia, Turcia și Italia

Florin Dumitru Ioniță s-a născut la Pipirig, pe 24 aprilie 1978, într-o familie cu 6 copii, el fiind mezinul, al șaptelea, apărut neașteptat la diferență de 28 de ani de fratele cel mai mare. Când avea doar 17 ani a plecat să muncească la sârbi, împreună cu un băiat pe care-l cunoscuse la un praznic.

”Am ajuns în Iugoslavia, într-o zonă cu sate în care se vorbea românește, dar am stat într-o casă cu multe persoane dubioase. Ieșeam dimineața într-o piață și veneau oamenii și te luau la muncă. La săpat, la cosit, la ce avea nevoie fiecare. Am lucrat și la făcut var. După vreo două luni am plecat direct la turci, nici n-am venit pe acasă. În Turcia am lucrat un an, era nevoie de viză la 3 luni pe vremea aceea, veneam acasă pentru viză și mă întorceam. A fost greu. Făceam șanțuri pentru gaz, săpam cu târnăcopul, eram slăbuț și după vreo două săptămâni, deja nu mai puteam. Am mâncat numai ouă o săptămână, nu aveam bani pentru altceva. Foarte greu. După aceea, am plecat la o fabrică de biciclete, acolo a fost mai bine. Peste un an m-am întors în țară, am făcut armata și, în 2002, am plecat în Italia. Am muncit la o fabrică de mobilă la început și pe urmă, timp de 9 ani, la un studio unde se făceau filme, publicitate și reclame. Dar nu ca actor. Sudam, încărcam, descărcam, căram. Acolo mi-am cunoscut soția, care este din județul Suceava, ne-am căsătorit în 2004, și ne-am întors în țară, în 2012, când aveam doi copii, fetița abia născută de două săptămâni. Aveam de gând să mă apuc de făcut mobilă. Când eram mic, aveam niște vecini care lucrau, aveau o bucătărioară micuță și mă gândeam că una la fel vreau și eu să-mi fac. Să am unde să stau. Și să am un televizor”.

• ”Dacă ne uităm 10 persoane la un lucru, fiecare îl vede diferit”

Prima construcție pe care a făcut-o Florin Ioniță în curtea părintească a fost o cameră, nu cu mult mai mare decât bucătărioara din vecini. Apoi a tot construit. O casă mare, chiar foarte mare, hale, anexe, mai toate făcute cu mâna lui. Abia târziu, după ce și-a permis, a mai plătit pe câte cineva să-l ajute. Dar nu spune că i-a fost greu lucrând singur, așa îi este firea. Cel mai bine știe să muncească, de dimineață până se întunecă, uneori uitând de mâncare și dojenit de nevastă că nu-și face și el un program ca oamenii. Dar munca lui nu poate fi după program. Tocmai pentru că lemnul ”iese” doar când e destul de muncit.

”Nu prea îmi iese ce vreau să fie. Eu îmi imaginez, dar nu iese cum mi-am imaginat și de multe ori mă uimesc: oare l-am făcut eu? La fel cum merg seara prin grădină, mă uit în jur, stau și mă gândesc, știind că nimica n-am avut, și mă întreb dacă toate din curte sunt ale mele. Și-mi amintesc cum am început. Voiam să fac mobilă și am văzut un balansoar din ăsta, cu tot felul de strâmbături, am făcut unul, și am mai făcut unul, și le-am pus la poartă. Și a venit cineva de la Moțca, din județul Iași, care avea o pensiune  în pădure, și le-a cumpărat. Oamenii l-or fi întrebat de unde le-a luat și așa au tot apărut clienți. Pe urmă, clienții mi-au dat idei. Că vor mese, bănci și ce voiau aia făceam”.

Hala în care Florin Ioniță și-a așezat obiectele făcute de-a lungul anilor, e mândria lui. Dacă ar putea, n-ar vinde nimic, atât de tare se leagă de lemnul pe care îl ”învârte”. E convins că sunt lucruri pe care nu le va mai putea face niciodată la fel, pentru că nu va mai găsi lemnul ”acela”.

”Clienții mă apreciază, cu toate că mai fac observații. Accept asta. Până la urmă, dacă ne uităm 10 persoane la un lucru, fiecare îl vede diferit. Mă laudă mulți și asta îmi dă forță. Mi-au spus că n-au mai văzut așa lucruri. Nu lucrez pe bază de comandă, că nu reușesc. Îmi place să fiu serios. Și nici avans nu iau. Nu-mi fac gânduri că nu vând. Fiecare lucru are clientul lui, locul lui”.

Florin Ioniță nu este doar un făuritor de obiecte unicat, gândite în așa fel încât să fie și funcționale, și plăcute ochiului, ci și un colecționar de lucruri vechi. Are pluguri de lemn, căruțe cu osie din lemn, butoaie, coveți, fiare de călcat cu jar, lămpi și felinare, obiecte de uz gospodăresc. Regretă că nu s-a apucat de adunat cu ani în urmă, când gospodăriile țărănești mai păstrau amintiri de la bunici și străbunici.

• ”Lemnul care nu-i tratat lucrează, care e tratat deja nu mai este lemn, este plastic”

Ziua lui Florin Ioniță începe dimineața devreme: ”Nu știu să stau. Eu dacă stau o zi sunt bolnav. Nici nu pot să dorm. Mă pun să dorm în câte o duminică după-amiază și mă iau gândurile. Ies și mă uit de pietre, de lemne. Mi-am dorit tot timpul să nu mai lucrez pentru altcineva, pentru că oricât de bine ai duce-o, când ai un șef tot ai un stres, dacă ai simț în tine, dacă ești nesimțit poate n-ai nicio treabă. Așa, muncesc mai mult, e adevărat, dar fac ce știu eu, eu comand, eu execut, nu trebuie să dau explicații la nimeni”.

Seara, după ce se adună în casă, se joacă cu copiii (acum are și o fetiță de 10 luni) și mai apucă să se uite pe telefonul, pe care îl cam ignoră în timpul zilei, ca să nu-l ”rupă” din treabă. Însă, în general, trebuie să aibă tot timpul activitate, pentru că altfel nu se simte mulțumit. Iar lucrurile pe care le face trebuie să fie trainice, frumoase și să aibă acel ”ceva” care le dă atractivitate și unicitate.

”Lemnul e viu tot timpul, lucrează. Am făcut ușile de stejar, la casă și de 16 ani de zile s-a uscat, dar tot mai lucrează, mai apare câte o fisură, se sucește, se încovoaie, se mai dilată, depinde de timp și de căldură. Lemnul care nu-i tratat lucrează, care e tratat deja nu mai este lemn, este plastic. Am o relație specială cu lemnul, am învățat să-l cunosc și cumva să-mi dau seama ce ”ascunde”, ce aș putea face din el”.

Cristina Mircea