Povestea unei persoane publice agresate de fostul soț: ”Cu firul de la telefonul fix m-a strâns de gât”

1

O poate chema oricum – Maria, Daniela, Iuliana, Elena …chiar n-are nicio importanță. Acum e un om împlinit, frumos, întreg, mulțumit de viața lui. E un om puternic, care a trecut peste prejudecăți și cutume și s-a eliberat, punând capăt unei relații toxice. Este un om asumat, care n-ar fi avut nicio problemă să-și facă identitatea publică, însă instituția la care lucrează a preferat discreția din rațiuni de imagine. Povestea, scrisă chiar de ea, merită citită, înțeleasă și povestită mai departe. Poate cuiva, care stă cu inima strânsă de teama viitoarei bătăi, îi va folosi:

Stau să îmi imaginez cum a început totul, în urmă cu 15 ani și dacă am avut indicii că nu se va sfârși bine.

În fiecare relație sunt momente de cumpănă dar…da am intuit că ceva nu va fi bine. Au fost momente de tensiune, certuri, chiar înainte de căsătorie am simțit că aș fi vrut să pun punct relației.

Ce m-a oprit ? Invitațiile trimise, imaginea în ochii celorlalți. Ce vor gândi invitații? Ce vor zice prietenii?

Eram amândoi două persoane educate, după normele sociale. Eu terminasem prima facultate și eram aproape de a o absolvi pe a doua. El era absolvent de Facultate de Teologie.

Am crezut că vom reuși să depășim barierele ce se vor ridica în fața noastră.

A urmat nunta, o perioadă de liniște și apoi … furtuna. Există o vorbă care conține mult adevăr: două săbii ascuțite nu încap în aceeași teacă,,. Am auzit-o adesea, dar am simțit-o abia după nuntă.

El nu a reușit să obțină parohie și s-a angajat în imobiliare, eu munceam la rândul meu în vânzări.

Lipsa de împlinire profesională și nevoia de a confirma permanent că el este stâlpul familiei au generat stări de tensiune, certuri din ce în ce mai dese și într-un final … prima palmă.

Am plecat acasă la ai mei imediat după prima palmă, le-am povestit cele întâmplate. Bineînțeles că au insistat să rămân acasă la ei și îi mulțumesc lui Dumnezeu că am avut părinți conștienți care să fie alături de mine.

Nu i-am ascultat, am cedat rugăminților și ispitei de a nu știrbi cu nimic imaginea publică și … am revenit acasă.

O scurtă perioadă totul a decurs frumos, cu jurăminte și promisiuni fierbinți că vom depăși aceste momente și că totul va fi bine. Din păcate … sau din fericire pentru omul care sunt acum … nu a fost bine.

Îmi amintesc momentul în care am spus ”stop”. Era după-amiază și am început să ne certăm pe tema unor bani investiți prost de soțul meu. Eu îi reproșam că nu este calea cea bună … el îmi reproșa că nu îi sunt alături. Ca un arc care stă multă vreme sub tensiune a izbucnit o ceartă cu toate ingredientele unui moment urât. El m-a plesnit, eu am ripostat. Nu am avut suficientă forță să ”îi întorc favoarea”, dar a simțit că nu voi ceda ușor. M-a trântit pe pat, m-a ținut de mâini, iar cu firul de la telefonul fix m-a strâns de gât timp suficient pentru a ști cine este șeful în relația noastră. Apoi s-a ridicat și a plecat în baie. Clocoteam de furie, neputință și nervi. Am vrut să merg în baie să îl confrunt, dar ușa era încuiată așa că am izbit cu putere cu pumnii geamul de la baie. Cumva toată neputința se împletea cu puterea și geamul a cedat, iar cioburile mi-au produs răni la mâini.

M-am oprit și am conștientizat că dacă nu cedez va fi mult, mult mai rău. Am mers în cameră și am izbucnit în plâns. Îmi era ciudă că nu am reușit să îl rănesc și eu… asta simțeam atunci.

După câteva momente a venit și el și a încercat să mă ia în brațe. M-am ridicat și am plecat…

Când am revenit la ceva vreme să îmi iau lucrurile apartamentul îmi era străin, nu mai era acasă. Banii, bijuteriile, lucrurile de valoare dispăruseră, dar nu simțeam că mi-ar fi fost de vreun folos. Simțeam că am pierdut bucăți din mine …timpul avea să îmi arate că am câștigat mult mai mult.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să intru într-o sală de arte marțiale și să mă apuc de karate. Am muncit nu mult, enorm de mult astfel încât să mă simt sigură pe mine și întărită fizic.

Nu l-am confruntat după acest moment și nu i-am reproșat nimic. Chiar dacă a urmat o nouă serie de rugăminți și promisiuni, am avut puterea de a spune NU.

Nu mi-a mai păsat de vorbe și de cum mă vedeau cei din jurul meu. Aveam 27 de ani și eram divorțată, fapt care mi-a atârnat o bună perioadă de CV. E uimitor cât de ușor putem judeca pe cineva după un simplu statut, fără să acordăm atenție esenței … omului.

Acum sunt bine, dar sunt convinsă că sunt multe femei, cu statut social sau fără, care trec zilnic prin cumpăna unor decizii de dragul aparențelor. Ca societate suntem încă bolnavi de a judeca orice ne pică la îndemână.

Am un nod în gât când vă scriu și lacrimi încă bine ferecate, dar cred că aceste rânduri fac parte din procesul meu de vindecare.

Fiți curajoase și iubiți-vă! Doar iubindu-vă puteți să dăruiți ce e mai frumos din voi”.  

 

  • ”Există un număr relativ mare de persoane care consideră că este acceptabil ca un soţ să-şi lovească soţia”

 

”Dreptul  explicit  al  soţului  de  a  utiliza  forţa  fizica  împotriva  soţiei  a  fost recunoscut prin lege din timpul Imperiului roman şi până nu demult. Abuzul fizic asupra soţiei a fost  legal în SUA,  de exemplu, până  în 1870 şi  a rămas o realitate  frecventă şi după această dată (Stets,1988). La noi, în prima formă a Codului civil (1865) din Vechiul Regat, raporturile  dintre soţi erau dominate de principiul puterii maritale a soţului (decretat  „cap de familie”), femeia fiind lipsită de drepturi (inclusiv politice),

realitate juridică rămasă valabilă până la Constituţia comunistă din 1948.  Aceasta din urmă a introdus principiul egalităţii depline în faţa legii a  tuturor cetăţenilor fără deosebire de sex (art. 16), reluat ulterior în Codul familie din 1953 (modificat, completat şi republicat în 1956) sub forma „deplinei egalităţi în drepturi a celor doi  soţi”. Această normă juridică a  avut în mare parte un caracter formal, realitatea trăită în interiorul

familiei fiind foarte diferită de cea indicată în teoria politică şi legislaţie.  Ajutaţi de implicarea superficială a statului în respectarea drepturilor  maritale egale ale soţilor, bărbaţii au continuat „să-şi ţină soţiile la locul lor” prin abuzul emoţional, verbal sau fizic. Şi astăzi există un număr relativ mare de persoane care consideră că este acceptabil ca un soţ să-şi lovească soţia în anumite condiţii.

Atitudinea de acceptare a violenţei are tendinţa de a fi privită ca un mediator între expunerea la agresivitate în copilărie, în  familia de origine  şi comportamentul agresiv manifestat ulterior în  relaţia cu  partenerul de  cuplu. Atitudinea faţă de violenţa asupra soţiei poate fi definită ca o atitudine discriminatorie care are la bază prejudecata statutului

social inferior al femeii comparativ cu cel al bărbatului. Această  prejudecată „devine manifestă într-un context socio-cultural, care cultivă  valori legate de acceptabilitatea violenţei ca mijloc de a rezolva un conflict, caracterul de afacere privată al familiei, aflată sub controlul bărbatului, valori care le dau, în mod tacit, bărbaţilor dreptul de proprietate asupra femeilor” (Institutul de Cercetarea şi Prevenirea Noţiunea de „violenţă” este definită prin actele care trimit la apelul la forţă, la constrângere  sau la încălcarea normelor şi a drepturilor  celuilalt. Altfel  spus, violenţa constă în totalitatea conduitelor agresive la care un subiect mai puternic fizic sau moral îl supune pe altul mai slab”, se arată în studiul ”Violenţa în familie. Teorii, particularităţi şi intervenţii specifice”. Criminalităţii, 2000. p.6).

Dincolo de teorii, cercetări și studii, dincolo de miile de femei care, din diverse motive, conviețuiesc cu parteneri violenți, rămân cel puțin două mari probleme: mentalitatea românului care ”nu se bagă în casa omului”, și atitudinea instituțiilor care-și justifică ineficiența prin veșnica frază ”am făcut tot ce a ținut de noi, dar ea l-a iertat și s-a întors la el”. Această ”iertare” care uneori este ultimul gest al unei femei (ucise fără remușcări pentru că l-a făcut de râs pe masculul alfa din viața ei) este o manifestare a Sindromului Stockholm (o tulburare ce se manifestă prin apariția unei alianțe emoționale între victima unui abuz și agresorul său). Iar de tratarea acestei tulburări psihologice paradoxale nu se prea ocupă nimeni…

Cristina Mircea

 

 

1 COMENTARIU

  1. Asta mi sa întîmplat si mie ,timp ds 22 ani l-am tot ietat dar din luna august mi-am zis că trebuie să mă gîndesc sj la viața si fericirea ,linistea mea de a merge mai departe, cu toate că am ordin de protecție mă caută si mă amenință cu moartea, m-am hotărât să bag divorț si să-mi văd de viata mea alături de fiul meu ,sper ca bunul dumnezeu să-mi fie alaturi si să-mi dea puterea necesară pt a încheia acest coșmar!!!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.