Biserica Mănăstirii Almaș, prima din județul Neamț restaurată cu fonduri europene – singurul lucru lăudabil, ar trebui să fie loc de pelerinaj pentru toți preoții parohi și pentru toți stareții care administrează monumente istorice. Este, poate, cel mai elocvent exemplu din întreg județul că patina timpului poate fi distrusă iremediabil și un monument veritabil ajunge să arate ”ca nou”, după intervenții ”gospodărești” făcute dincolo de respectul cuvenit istoriei. Nimic din aspectul actual al lăcașului de cult nu ”vorbește” despre trecutul și despre vechimea lui. Dar acest proces de înnoire nu are legătură nici cu o parte din actualii viețuitori ai mănăstirii, nici cu proiectul european de restaurare. Pentru că decizia de a repicta și a reînzestra biserica a fost luată în 1988, iar sfințirea s-a făcut în 1995, când lăcașul a primit hramul ”Acoperământul Maicii Domnului” și toată lumea era mulțumită de așa realizare. Atunci s-a schimbat, practic, întregul interior, care dă, astăzi, impresia că biserica nu are mai mult de 30 de ani.
Proiectul actual de consolidare și restaurare a complexului monahal, în valoare de peste 400.000 de lei, finalizat anul acesta, era absolut necesar pentru a asigura rezistența construcției. Și, cel puțin după aspect, promite să fie unul reușit. O altă promisiune este muzeul, aflat în construcție, care, dacă va avea în expoziție icoane și obiecte vechi ar putea aduce în atenția publicului istoria care nu se mai regăsește în lăcașul de cult.
Mănăstirea Almaș este singurul monument istoric din satul cu același nume, component al comunei Gârcina, iar istoria bisericii a început în 1659, când doi soți, Vasile și Maria Almaș, ajutați de răzeși, au construit un paraclis din lemn. Distrus de tătari, schitul a fost reconstruit de doamna Ecaterina Cantacuzino, soția spătarului Iordache Cantacuzino, în anul 1715. Schitul de călugări a funcționat până în anul 1821, când a fost prădat de eteriști, iar călugării au fost schingiuiți și alungați. Actuala biserică a fost construită din piatră în anul 1821, însă oricine îi trece pragul și are un minim simț de observație ar putea jura că nu este monument istoric. Acesta este ”meritul” intervențiilor făcute, de-a lungul anilor, mai puțin al ultimului proiect care a vizat exteriorul.
Spre comparație, biserica de lemn a satului, construită în 1900 sau 1920 conform altor surse, pare mult mai în ”vârstă”, deși și ea ”îmbunătățită” cu tot felul de amenajări care nu sunt demne de un lăcaș de cult: o cușcă din termopan pe post de lumânărar, gratii la ferestre, cârpeli pe fațadă, igrasie pe latura nordică și o îmbinare nefericită între vechi și nou în întregul ansamblu. Dar biserica nu este monument istoric, nu este supravegheată de niciun specialist și, în aceste condiții, gusturile nu se discută și preotul e ”stăpân” în parohia lui. Atitudine pe care o au, din nefericire, mulți parohi și stareți, probabil fără rea-voință și chiar mulțumiți de ceea ce fac, neconștientizând că, de fapt, materialele moderne, iconostasul sculptat acum un an, stranele abia lucrate sunt incomparabile cu originalele restaurate. Cu grijă, cu respect și cu iubire față de înaintași, Doar așa le putem onora memoria.
Cristina Mircea
