Dinu Rotariu – omul care a dus un pic din Gârcina la Vailly sur Sauldre

”Nu vreau să mă dezlipesc de lucrurile cu care am crescut, nu vreau să le schimb cu nimic altceva și nu cred că altceva ar putea să-mi umple mie frumos viața”.

Dinu (Dumitru) Rotariu poate sintetiza întreaga lui filozofie într-o frază, dar poate vorbi și ore în șir despre copilărie, despre părinții lui, care au dus câte un pic din România prin câteva țări din Europa, și despre jocul popular care a cucerit definitiv un loc generos în sufletul lui.

S-a născut la Gârcina, pe 13 martie 1966, în același loc în care au trăit bunicii și părinții lui, a crescut la stână, bătând pădurile la picior, a învățat carte, a făcut armata și, mai ales, a dansat de mic, urmând un model de familie – dragostea și respectul față de tradiții.

• De la repetiții fără muzică, la ”aventura” unui drum de o săptămână până în Franța

”Pe tatăl meu îl chema tot Rotariu Dumitru, dar toată lumea îl știa de Mitică al lui Chirilă pentru că așa era atunci, se declarau la primărie după poreclă. Tata a fost cioban și pădurar în același timp, nu s-a lăsat de ciobănie toată viața. Am avut o copilărie foarte frumoasă, cu de toate, și cu obrăznicii, dar și cu muncă. Am o soră mai mare, care locuiește în Piatra și un frate mai mic, care locuiește la casa părintească. De mici aveam fiecare programul lui, iar în plus aveam porție la CAP, că așa erau timpurile atunci, lumea muncea în general, și copiii, și adulții. Bunicul de pe tată a fost un mare iubitor de folclor și le-a insuflat copiilor dragostea asta. El a scris foarte multe poezii și i-a plăcut jocul popular. Părinții mei au făcut parte din ansamblul din comuna Gârcina, ”Floricică de la munte” se numea, dar nu are legătură cu ansamblul din Piatra-Neamț, era un ansamblu din comună, care a fost în Italia, în Iugoslavia, în Bulgaria. Ținea de Căminul cultural, unde era director domnul învățător Gavriliu și pe timpul lui au fost toate plecările în străinătate. Erau 8 perechi în ansamblu și știau toate suitele de dansuri specifice din zonă. Făceau repetiții fără muzică, pentru că nu erau posibilități, au făcut repetiții o dată sau de două ori când venea cineva și cânta din vioară și după aia făceau după strigătură. În general, dansurile din zonă sunt de comandă, după strigătură, și repetând ei făceau abstracție de muzică, trebuia să se țină muzica după ei, la un moment dat. În 1978, bunicul de pe tată și toată familia Rotariu, însemnând copiii, nepoții și verișorii, au înființat formația Rotariu, o formație de dansuri bărbătești cu care am participat la foarte multe concursuri în țară, la Cântarea României. Am fost la Iași, la Sibiu, la Târgu Mureș și am obținut rezultate bune. Până am terminat liceul și am plecat în armată am activat la formația asta, după care, prin 1991, un frate de-al lui tata, instructorul de dans Nae Rotariu, a înființat un ansamblu la Casa de cultură Piatra-Neamț, unde am făcut repetiții un an de zile și în 1992 am plecat în Franța. Am avut o săptămână românească acolo. Am plecat două autocare de aici, autocare între ghilimele, unul de la teatru – vechi și vai de el și unul închiriat de la fostul IJGCL. Noi am plecat cu de toate și noroc că am avut mâncare, pentru că am făcut aproape o săptămână până acolo. Autocarele se înfierbântau, am avut pene peste pene, a fost o aventură întreagă. Ca să nu mai zic că scaunul nu era reglabil și după o săptămână am luat forma lui. Dar a fost frumos, am fost primiți foarte bine și francezilor le-a plăcut foarte mult jocul nostru. La fel de bine primiți am fost și în Polonia, unde am fost la un festival de tradiții, cu măști, cu urși, cu obiceiuri de Anul Nou. Ansamblul a fost în multe țări, n-am fost eu în toate, dar s-a desființat prin 1998. Unchiul meu a mai încercat pe la căminul cultural din Gârcina să facă o formație de copii, dar neavând fonduri a fost greu. Eu am avut norocul și șansa ca o nepoată, o fată de-a surorii mele, Cătălina Dumitrachi, să preia de la unchiul Nae Rotariu tot ce a lăsat el cărți scrise și coregrafii și să înființeze un ansamblul (Brîu Roș) la Piatra Neamț. Am fost cu ea la concursuri prin țară, am fost ”La Măruță” și chiar am ajuns până în finală la ”Duelul ansamblurilor”. Ea acum are un grup de copii și mă mai duc și eu așa, când am timp. Am s-o ajut cât îmi stă în putință și cât voi mișca pe pământul ăsta. Ea este mai tânără ca mine, îi place deosebit ceea ce face, are serviciu, dar rupe din programul de familie și face repetiții aproape zilnic. Asta înseamnă sacrificii”.

• ”M-a impresionat simplitatea francezilor și faptul că au conservat toate clădirile vechi”

Lui Dinu Rotariu i se luminează fața când povestește cum îi învață pe copii suitele de dansuri Rața, Brâul, Corăgheasca sau Ciobănașul. Îi plac și strigăturile, care sunt de fapt ”comenzile” pentru pașii dansurilor: ”Trece rața pe pârău/ Prinde-o măi și ia-i un ou!”; ”S-a dus rața la păscut /Și rățoiul la băut!” sau, și mai explicit ”Țineți minte mă flăcăi/ Că la dreapta sunt bătăi!”. Și poate una din cele mai dragi amintiri este a doua plecare în Franța, în 2017, când a fost la Vailly sur Sauldre, cu mai mulți dansatori din comună, care au jucat, pe stradă, în fața a mii de oameni veniți la sărbătoarea comunei.

”Localitatea e în sudul Franței și atunci a fost o delegație mai mare din Gârcina, cu autorități și agenți economici. Ne-am prezentat comunitatea, am stat o săptămână și a fost mai plăcut ca în 1992. Am fost cazați la un castel, gazdele ne-au oferit de toate și ne-au dus să ne arate zona. Francezilor le-a plăcut enorm folclorul nostru. La ei a fost atunci un fel de festival grandios, cu care alegorice, foarte frumos. A fost o săptămână foarte reușită și noi am fost invitați special. M-a impresionat simplitatea francezilor și faptul că au conservat toate clădirile vechi. Primăria lor era din zidărie de piatră”.

Involuntar aproape, după ce-a văzut câteva bucățele din Europa, Dinu Rotariu face comparații cu România. Dar face comparații și între România copilăriei lui și România de astăzi. Și atunci fața lui nu mai este la fel de luminoasă. Nu-i place când vede pământul nelucrat, se gândește că e o lipsă de respect la adresa înaintașilor noștri, și nu-i place că oamenii nu mai muncesc și nu mai sunt uniți.

”Lumea nu mai crește animale, chiar și eu mă număr printre cei care nu mai au gospodărie cum era la tata acasă, cu oi, cai, porci, vacă, găini, iepuri. Iar tata se ducea la ocol și-i dădea normă. Am crescut și viermi de mătase acasă, era plan. Erau sensibili, schimbam hârtia acuș, acuș, culegeam frunze de dud să le dau de mâncare, era o întreagă istorie. Acum fiecare ține două, trei găinuțe, nici porci nu mai țin. Înainte de Ignat se auzea tot satul, acuma trebuie să ciulești urechile să mai auzi ceva. Și oamenii sunt altfel. Democrația are și reversul ei. Trebuie să te zbați, să te lupți să supraviețuiești altfel te calcă toți în picioare și nu se uite nimeni la tine. Uite mă pun eu în mijlocul drumului și până diseară trec oameni la deal, la vale, și nu se oprește nimeni. Se gândește că trebuie să meargă la poliție să dea declarație ce s-a întâmplat, că așa e legislația prost făcută, și nu vrea bătăi de cap. Am ajuns să nu mai avem empatie, să nu mai avem suflet,  să nu mai avem nimic. Când eram copil toată lumea era prietenă cu toată lumea, veneau frații de sărbători, de zile onomastice, vecinii, verișorii, era viață! Acuma suntem ocupați să mai facem ceva, să ne mai luăm ceva, să strângem, să agonisim. Fiecare închide ușa după el și nu-l mai interesează de celălalt”.

Dincolo de amărăciunile care țin de țară (”Ar trebui o resetare totală, dar e greu de realizat), Dinu Rotariu se uită la viața lui și o vede așa cum este: simplă, dar bogată în oameni frumoși și în povești, curată și cu credință în Dumnezeu. Și-a făcut casă  pe pământul bunicului, unde-i plăcea să vină tot timpul când era copil, își iubește și-și cinstește rădăcinile, e bucuros că mama lui, care are 78 de ani, a putut dansa până acum câțiva ani, e mulțumit că lucrează în același loc de când a terminat armata (la Poșta Română, acum la biroul din Gara Piatra-Neamț), își înțelege și-și susține soția, care este asistent comunitar la primărie, și este mândru de fiica lui, absolventă de studii superioare și angajată la o companie multinațională.

”Eu stau, practic, în casa părintească a mamei mele, a bunicului de pe mamă. Am tot renovat și tot am făcut, și am și cumpărat jumătate din casă de la sora mamei, doamna Hudici, soțul ei a fost director aici la școală în Gârcina. Ea încă mai trăiește, e mai mare cu 10 ani decât mama. N-am conceput și nu concep să locuiesc la oraș, la bloc, și am avut posibilitatea, dar nu pot, mă simt arestat. De tânăr mi-am dorit să stau aici, veneam la bunicul de copil și adunam fân de pe coasta asta și mi-a plăcut tot timpul. Dacă am crescut la stână, numai prin munți și prin păduri, mă definesc lucrurile astea. Tatăl meu a fost cel mai mare din frați, Nae era mai mic decât tata. Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, că i-am pomenit! Când i-am făcut comemorarea de un an de zile, i-am făcut un spectacol la Casa de cultură. Tradiția a reînviat, dar nu cum era pe vremea lui Nae, când el colabora cu toți instructorii din țară și veneau la Gârcina ”Junii Sibiului” și alte ansambluri foarte cunoscute. Dar nici nu se ocupă nimeni cum ar trebui de lucrurile astea, nu se ocupă autoritățile, instituțiile să promoveze și să conserve ceea ce încă mai avem. Dar nici oamenii de rând nu mai sunt așa interesați. Cum, de altfel, nu mai sunt interesați de mai nimic. De asta spun, că până n-o să punem umăr la umăr, să mergem toți în aceeași direcție, eu nu văd să se schimbe ceva în țara asta”.

Cristina Mircea