A fost urmărit de Securitate de când a devenit preot și până s-a pensionat, a făcut 12 ani de închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale” și a fost eliberat bolnav de TBC. A avut o inteligență sclipitoare, a citit toată viața, a fost decorat de regele Mihai, a ținut conferințe în fața soldaților, s-a ocupat cu inspecția muncii în ateliere și fabrici, a fost trimis la Berlin și la Paris, a condus Ateneul Popular Tătărași din Iași, dar locul lui de suflet, unde și-a făcut casă, a fost comuna Gârcina.
Cezar Puiu, fiul preotului Visarion Puiu a păstrat casa părintească așa cum a moștenit-o. Cu perdele cu maci, cu biblioteca intactă, cu tablouri și fotografii înrămate pe pereți, cu icoane, cu perne brodate, cu toate obiectele pe care le foloseau părinții săi.
- Studentul Visarion Puiu, prieten cu rectorul Visarion Puiu
Visarion Puiu s-a născut în 1913, în comuna Sinăuți, Cernăuți, când acel teritoriu din Ucraina era provincie românească. Provenea dintr-o familie modestă, de oameni simpli, de la țară, care citeau Biblia și cărțile sfinte, se rugau înainte de culcare și se străduiau să-și educe cât mai bine cei 5 copii (3 fete și 2 băieți). Trăiau destul de greu, pentru că nu aveau decât 7 hectare de pământ, iar capul familiei fusese pe front, a explodat o mină în preajma lui, i-au intrat schije într-un picior, în femur, și le-a purtat acolo toată viața. Avea dureri. Greu pentru un țăran care trebuia să muncească. Mai mult coordona. Și citea, era așa un țăran mai ridicat. Dar fără bani.
De mic, Visarion se ducea mereu la biserică, preotul din sat i-a remarcat inteligența, i-a urmărit evoluția la școală și l-a îndemnat să meargă la seminarul teologic din Iași. După seminar a făcut facultatea de teologie din Cernăuți, unde era rector mitropolitul Visarion Puiu. Coincidența de nume a fost, de multe ori, motiv de amuzament, mai ales când scrisorile de la fete ajungeau la rector.
În ultimii ani de facultate, studentul plecat din Sinăuți a început să se descurce mai bine. Citind foarte mult, fiind și inteligent a început să scrie pe la ziare. Publica și el, dar de cele mai multe ori era trimis în documentări de doi, trei ziariști mai în vârstă, care-i preluau textele scrise la prima mână, le completau și le publicau ei.
”M-am dus la aniversarea de 50 de ani de la terminarea facultății de teologie din Cernăuți. A fost foarte plăcut pentru mine, pentru că am aflat lucruri din perioada în care tatăl meu era tânăr. Fiecare se lăuda cu ce are, cum are, câți copii are, erau numai preoți acolo. Când a vorbit tata îl întreabă unul ”Măi Visarioane, ia spune-mi tu cum ai putut la examenul ăla de oratorie, care era cu liberă intrare, să vorbești două ore?”. Era un curs la teologie pe timpul ăla, nu știu acuma dacă mai este, și examenul respectiv se dădea liber, se putea duce în aulă oricine voia să asculte cum sunt pregătiți viitorii preoți. Și tata a spus ”Când voi vă duceați și vă plimbați prin parc, eu stăteam și învățam, și citeam foarte mult”, Și eu l-am întrebat ce subiect i-a căzut. Penița. Atât scria pe bilețel. Și el a spus ce-a însemnat scrisul de-a lungul veacurilor, unde a dus societatea și cât de important a fost pentru ortodoxie”, povestește Cezar Puiu.
- ”Trece la domnul Mâță în registru – 3 flăcăi legionari!”
Înainte de terminarea facultății, Visarion Puiu a cunoscut-o pe Clemansa, fiica primului grădinar din partea Dorohoiului, din Săveni, Ripiceni, unde făcuseră francezii o fabrică de zahăr. Cultivând an de an 10 hectare de sfeclă, adunase niște bani. Avea 4 fete și pe toate le-a făcut învățătoare. El nu știa decât să se iscălească, l-au învățat fetele. Cu toate acestea, vreun an jumătate a fost primar și funcționarii se duceau acasă la el cu actele la iscălit. Un fel de confirmare a zicalei ”semnează ca primarul”.
Visarion s-a căsătorit cu Clemansa înainte de a termina facultatea, iar după absolvire, Mitropolia l-a repartizat în județul Neamț. Avea un prieten foarte bun în facultate și ca să se despartă niciodată, prietenul lui, preotul Gheorghe Filip, s-a căsătorit cu Ortansa, sora mai mică a Clemansei, și a fost repartizat la Săvinești. Amândoi au făcut câte 12 ani de închisoare.
”Tata avea parohie la Negrești și aici m-am născut eu, în 1939. Oamenii l-au primit cu multă dragoste. El a început să vorbească și să scrie contra legionarilor. A candidat Codreanu, care a și ieșit deputat de Piatra-Neamț. El când mergea în campanie, promitea foarte multe lucruri. La început, a fost un grup mic de intelectuali în mișcarea legionară, dar n-a apărut niciodată în presă sau pe undeva justificarea pentru adevărata cale prin care legionarii au ajuns la putere. A fost o elită, care s-a stricat pentru că era nevoie de personal care să alerge, și atunci toți elevii care erau repetenți, studenții dați afară din facultate și toate leprele au ajuns la ei. În deviza lor se punea că nu contează pregătirea profesională, ci contează caracterul. Și caracterul însemna pentru ei devotamentul față de mișcarea legionară. Și le-a promis la toți că-i face primari, notari, secretari, miniștri, că le dă pământ, le dă orice vor. Și toți acești neterminați au intrat în mișcarea legionară și în momentul în care li s-au dat pistoale la brâu și s-au văzut cineva, au crezut că sunt stăpânii lumii”.
Una dintre întâmplările de campanie s-a consumat la Negrești, într-o cârciumă care era într-o căsuță veche, lungă și frumoasă, lângă primărie, Și au venit legionarii călare, îmbrăcați cu sumane, au dus butoaie de bere și fanfară, iar când a început fanfara să cânte, s-au adunat toate satele la cârciumă. Codreanu i-a asigurat pe oameni că vor primi tot ce doresc și i-a îndemnat să se așeze la rând și să-i spună unui secretar fiecare ce are nevoie. Toți au cerut grape, cai, boi, pământ și se uitau mulțumiți cum secretarul scrie cerințele într-un registru. Singurul care stătea mai retras era un om foarte gospodar. Codreanu însuși l-a remarcat și l-a chestionat, dar domnul Mâță a refuzat și animale, și pământ, și unelte, spunând sfios că el are alt necaz: 3 fete cam urâțele, pe care nu le-a putut mărita. Și atunci Codreanu, care le-a promis tuturor că rezolvă orice, a strigat către secretar: ”Trece la domnul Mâță în registru – 3 flăcăi legionari!”.
- ”Îmi spunea că închisorile n-au fost pentru reeducare, au fost lagăre pentru exterminare”
De frica legionarilor, preotul Visarion Puiu a plecat noaptea pe jos, cu traista în băț și s-a ascuns la Dorohoi. Soția lui s-a dus la Iași, la Mitropolie, să-i ducă cererea de întrerupere a serviciului. După câteva luni, când s-au calmat lucrurile, s-a prezentat la Mitropolie și a primit, din nou, decizie de numire la Negrești. Însă în scurt timp, a fost trimis în Germania. Unde era război.
”Până a pleca în Germania, el cât era preot aici, se ducea să țină conferințe pe la toate cazărmile. Vorbea foarte frumos și liber, vorbea foarte puternic și foarte clar și avea o expresie intelectuală. A fost decorat de regele Mihai pentru serviciul adus armatei. Între timp, era și inspector pe probleme de muncă pe Moldova, din partea Ministerului Muncii. Se ducea la făbricuțele mai mari să vadă cum se lucrează în toate atelierele. În timpul săptămânii lua trenul și se ducea în inspecție și pe urmă, avea și darul de a scrie frumos, făcea niște cearșafuri despre ce a găsit, cum a găsit și ce le-a recomandat. În Germania a avut o muncă ingrată. În afară de faptul că era preot la Berlin, unde făcuse Hitler o biserică românească, lucra pe probleme de muncă. Erau tineri soldați care mergeau la instrucție, alții erau la reparații avioane sau ca să învețe armamentul nou din dotare. Tata trebuia să facă inspecție să vadă cum sunt tratați românii. Dacă erau basarabeni arestați în timpul războiului, îi luau nemții și-i duceau în fabricile de muncă, iar tata mergea în control acolo și care era cu nume românesc, îi scotea din fabrică și-l trimitea în țară. Am o poză cu vreo 7-8 fete pe care le-a scos tata de acolo și una știa cât de cât românește și i-a scris destul de stâlcit mulțumiri că au fost eliberate din lagăr. Asta era o muncă ingrată pentru el, nu i-a plăcut niciodată. Și a fost marcat enorm de situația care era în Germania. Erau procese de condamnare la moarte a părinților, în urma denunțurilor copiilor. Și el afla că generalul cutare a fost condamnat la moarte că fiică-sa a spus că este contra lui Hitler. Probabil de asta, s-a cam ferit de mine. Nici despre închisorile prin care a fost nu vorbea în casă. Ultima dată a făcut închisoare la Periprava, în Deltă și își dorea foarte mult să poată să-l întâlnească măcar pe stradă pe comandantul de atunci, care s-a purtat foarte urât cu el, l-a condamnat de 7 ori la carceră. Îmi spunea că închisorile n-au fost pentru reeducare, au fost lagăre pentru exterminare. La CNSAS am stat vreo săptămână. Erau 45 de volume, unele de 400 de pagini, de note informative contra lui Visarion Puiu. A fost urmărit din 1940 și am găsit un document scris de comandantul de Securitate de aici de la Piatra-Neamț către serviciul central în care spunea: propunem scoaterea de sub urmărire a preotului Visarion Puiu întrucât este bătrân și bolnav și nu mai prezintă interes informativ pentru societatea românească”.
Cristina Mircea
