Farmacistul Ilie Echim: ”Toți vrem oameni bine pregătiți, dar înainte de asta trebuie să aibă caracter”

Farmacistul Ilie Echim s-a născut pe 9 octombrie 1953 la Monor, o comună de la poalele munților Călimani. Este foarte mândru de localitatea lui natală pentru că primul român care și-a dat doctoratul în matematică la Graz (Austria) este Paul Tanco, născut în Monor, iar statuia lui este în fața școlii generale, care de altfel îi poartă numele. Al doilea motiv de mândrie este că în Monor se făcea școală serioasă cel puțin pe vremea când era el elev, iar pe temeliile bine clădite se pot ridica construcții de mare greutate. Amintirile din copilărie oscilează între atmosfera unei familii înstărite, cu 6 copii, el fiind cel mai mic, și urgia prigoanei comuniste, declanșate pentru că tatăl – om muncitor, care a tot cumpărat pământ de câte ori vindea câte 100 de miei – deținea 27 de hectare de teren și a fost considerat chiabur.

”Pentru zona de acolo, tata a fost un om bogat, declarat dușman al poporului. A stat vreo 3 luni la pușcărie, iar noi am ajuns să nu avem ce să mâncăm. Între 1955 și 1960 a fost așa numita perioadă de îngrădire a chiaburimii. Tata nu putea plăti dările alea mari în bani și atunci veneau comuniștii și-i luau câte 50 de oi, recolta, via. Tata a avut sute de oi și 1000 de butuci de fetească regală, când culegea via făcea clacă. Mai rămăsesem cu o vacă tânără, ultima, și l-a trimis pe unul din frații mei, care-i mai mare ca mine cu 10 ani, s-o ascundă prin păduri. Dar l-au găsit și i-a luat-o și pe aia. Eu când aud de comuniști, mi se întunecă în fața ochilor. Și tata din cauza asta a murit înainte de vreme, de inimă rea”.

• ”Odată cu armata viața s-a schimbat în bine”

După ce-a absolvit cursurile școlii de tradiție din Monor, Ilie Echim s-a dus la liceu, la Reghin. În fiecare vacanță de vară învăța chimie, sub supravegherea unui unchi de-al lui, în ideea de a da la farmacie. I se părea nemaipomenit de interesant să prepare medicamente.

”Când eram copil în clasele mici, aveam o colegă care termina cu 10 în fiecare an. Singura din toată școala. Și când se termina anul, se făcea careul ăla mare, directorul ținea o cuvântare și se dădeau premiile. Fata asta nu numai că lua premiul I în fiecare an, dar o ridicau pe un scaun s-o vadă toți. Și ea s-a dus la farmacie, la Târgu Mureș. Vara, în parcul din centrul satului, ne întâlneam câte 30-40 și fata asta era studentă și ne povestea cum se prepară medicamentele. Era fabulos ce povestea și am zis că asta vreau să fac. Când am terminat liceul, pe 25 mai eram la banchet și am venit pe la 5 dimineața acasă. Dormeam, stăteam în chirie în Reghin și soția fratelui mai mare a venit, m-a trezit și mi-a spus că a murit tata. Atunci am crezut că s-a terminat viața pentru mine. N-am avut nici măcar bani să mă mai duc la admitere, deși eram pregătit, dar eram și foarte afectat psihic. Am plecat în armată. Am ajuns la aviație, lângă Brăila, la Ianca. Acolo lucram în ture de 24 cu 72 de ore. Toți eram cu liceul făcut, iar ofițerii și piloții ne spuneau să învățăm ca să intrăm la facultate. Am terminat armata în februarie și în iulie era admiterea. Învățam câte 18 ore pe zi. Când s-au dat rezultatele, mă apropiam de facultate și deja se anunțau notele la litera D. N-a trecut mult și am auzit din megafoane: Echim Ilie – 9,58. Vă spun a fost una din puținele clipe din viața mea când am avut așa sentimentul lui Iisus când s-a urcat la ceruri, parcă pluteam, așa eram de fericit. Prima dată când am fost fericit în viața asta, atunci a fost”.

• Nu poți să-i ceri unui copil să alerge înainte de a merge în picioare”

În facultate, Ilie Echim a fost șef de an și a condus organizația studențească. Se ocupa cu sportul și excursiile, context în care a ajuns de mai multe ori la Piatra-Neamț și i-a plăcut orașul la nebunie. La examenul de rezidențiat al soției (medicul psihiatru Corina Mihaela Echim), au hotărât să se mute la Piatra-Neamț. S-a angajat ca farmacist la Sanatoriul Bisericani, unde a lucrat 9 ani. Dr. Ghenciu, directoarea de atunci a sanatoriului, l-a ajutat să obțină pașaport, în anul 1986, ca să plece, cu mama, la fratele lui care era căsătorit cu o săsoaică și stabilit în Germania (RFG) din 1973. După o lună, timp în care a fost pe la câteva farmacii administrate de români, s-a întors acasă. A adus cu el un afiș mare pe care un tânăr farmacist voia să-l arunce, sătul de tot felul de companii care-i lăsau reclame cu speranța că le va lipi pe ferestrele farmaciei. Acel afiș, pe care îl păstrează de atâția ani, a devenit talismanul lui. Și în 1993 a deschis prima farmacie Ardealul în Piatra-Neamț. Cu banii de pe apartamentul bunicilor soției și cu 2.000 de mărci trimise de fratele lui. Astăzi brandul ”Ardealul” înseamnă 11 farmacii, un punct de lucru la Gârcina, 3 site-uri de vânzări online și o farmacie Bebe Ardealul.

”Noi, ca firmă, am ajuns la un nivel destul de înalt având în vedere că suntem într-un oraș relativ mic și într-o zonă care – nu eu am spus-o, o spun alții – este una din cele mai sărace nu doar din România, ci din Comunitatea Europeană. Totuși, să ajungi la o anumită performanță spune ceva. Dacă nu iubești oamenii, nu poți să fii farmacist. Farmacistul trebuie să fie răbdător, în primul rând, și să aibă bunătate sufletească. Firma asta este ca o mare familie Fără oamenii mei eram zero. În primii 10 ani, când aveam 30-40 de angajați, la fiecare ocazie, când le mai dădeam premii sau de zilele lor de naștere, nu exista să nu le scriu câteva cuvinte la fiecare și-mi spuneau că pe alea le țin undeva puse de-o parte. Ideea este că întotdeauna le-am spus că fără ei, noi suntem nimic. Cel mai mare capital al nostru sunt oamenii. Îi selectăm când vin la interviu, mai puțin de două ore eu nu stau de vorbă cu nimeni. Ei trebuie să știe care sunt pretențiile noastre și care este nivelul, iar eu vreau să văd cât de cât cine este fiecare. Niciodată nu le cer mult, mai ales la cei tineri, că nu poți să-i ceri unui copil să alerge înainte de a merge în picioare. Toți vrem oameni bine pregătiți, dar înainte de asta trebuie să aibă caracter, pentru că pe un om nu-l mai schimbi, dar profesional poate evolua, poate clădi. Când vin asistenți din școlile postliceale nivelul e scăzut, dar dacă fac 3 ani practică la noi, se formează. Un medic cum e nevastă-mea, noră-mea sau oricare altul, un medic specialist are de-a face cu 50, hai 100 de medicamente, noi aici în farmacie avem în jur de 14.000. Astea 14.000 tu trebuie să le știi ca farmacist. Este o meserie extraordinar de frumoasă dacă-ți place și vrei s-o faci cu pasiune. Și dacă o faci cu pasiune, vin și rezultatele. Eu și-acuma când îmi cumpăr o pereche de șosete mă bucur. Dacă ajungi extravagant ce bucurii poți să mai ai în viața asta? Elicoptere, avioane? Una din marile mele bucurii este legătura cu frații mei, cu prietenii, cu oamenii. Nu te poți bucura de nimic de unul singur. Nu mi-am schimbat prietenii după atâția ani”.

• ”Umblam desculț și-mi intrau spini, se infectau și seara mama scotea puroiul din talpă, cu acul”

În cei 36 de ani de când s-au mutat din Ardeal, soții Echim au făcut un fel de naveta, măcar la două săptămâni. S-au dus să-și întâlnească rudele și prietenii, să urce munții și să se bucure. Acum două săptămâni au fost la vreo 15 km de Monor, într-un loc pe unde Ilie Echim cobora, cu tatăl lui, cu oile. Avea 10 ani pe atunci. Și după 58 de ani a ajuns, din nou, să bată aceleași poteci. La sfârșitul săptămânii trecute a fost la Scaunul Domnului, un loc înainte de intrarea în munți, pe Valea Mureșului, cum se urcă spre Toplița.

”Eu am făcut creasta Călimanilor și când eram student, și tânăr farmacist. Coboram pe acolo, dar niciodată n-am fost să urc cu piciorul din partea asta grea. Urcăm munții în fiecare sâmbătă, numai dacă plouă și e vremea rea nu ne ducem. Altfel, plecăm de joi după-amiază și ne întoarcem duminică seara. ea în timpul săptămânii.  Iar în concediu, batem Europa cu mașina. Am fost în Germania, am făcut aproape 6000 de kilometri, fără să programăm nimic, fără să rezervăm cazare. Pe la 6,7 seara căutăm pe eBooking, ne oprim unde vrem, dacă ne place mai stăm încă o zi, dacă nu plecăm urgent. Țin minte că eram o dată cu finii de la Reghin, veneam din vestul Austriei și la un moment dat autostrada intră in Germania și este o intersecție Salzburg sau Munchen și mai erau 200 de metri când i-am întrebat de la volan: la Munchen sau la Salzburg? Și e foarte fain să fii așa spontan. Am văzut aproape toată Europa. Dumnezeu a fost darnic. Când îmi amintesc că n-am avut o pereche de teniși, umblam desculț și-mi intrau spini, se infectau și seara mama scotea puroiul din talpă, cu acul. Pe urmă mi-am dorit mai târziu să am o bicicletă. Teniși n-am avut, bicicletă n-am avut. Am avut însă o structură atletică de la alergat și de la cosit. Veneam și coseam până la granița cu Harghita. Câștigam bani, puneam pe CEC și aveam un an de zile. Acum caut să muncesc un pic mai puțin. Șefii de farmacii au libertate foarte mare, pentru că munca într-o farmacie este complexă, nu poți s-o faci de unul singur, că nu ai timp să le cuprinzi pe toate. Adaosul la medicamente este monopol de stat , la cele care n-au preț fix – tehnică medicală, suplimente, cosmetice – tu pui un adaos atât de mic ca să poți să vinzi. Iar cheltuielile sunt foarte mari. Dacă vrei să-ți păstrezi oamenii buni, trebuie să-i și plătești. I-am zis și feciorului meu, care se apropie de 20 de ani de farmacie, că eu nu vreau profit mare. Dacă ai profit mare undeva greșești, pentru că înseamnă că ori nu-ți plătești oamenii, ori ai prețurile prea mari și o să-ți meargă bine pe termen scurt, dar pe termen lung n-ai nicio șansă”.

Cristina Mircea